Recenzie! Harry Potter și Copilul Blestemat de J.K. Rowling, John Tiffany, Jack Thorne

A OPTA POVESTE. NOUĂSPREZECE ANI MAI TÂRZIU.

Bazată pe o nouă poveste originală de J.K. Rowling, John Tiffany şi Jack Thorne, Harry Potter şi copilul blestemat este o nouă piesă semnată de Jack Thorne. Este a opta poveste din seria Harry Potter şi prima jucată oficial pe scenă. Premiera mondială a piesei a avut loc pe 30 iulie 2016, la un teatru londonez din West End. Acest volum conține scenariul repetiției cu public și ne invită să luăm parte la un nou episod din saga lui Harry Potter, a prietenilor şi familiei lui.

Pentru Harry Potter mereu a fost greu să fie el însuşi, iar acum, când lucrează până la epuizare la Ministerul Magiei, are soţie şi trei copii care merg la şcoală, nu e cu mult mai uşor. 

În timp ce Harry se războieşte cu un trecut care refuză să rămână unde îi este locul, fiul lui cel mic, Albus, luptă şi el cu greutatea unei moşteniri de familie pe care nu şi-a dorit-o niciodată. Când trecutul şi prezentul se contopesc ameninţător, şi tatăl, şi fiul descoperă un adevăr incomod: uneori întunericul vine de unde nu te aştepţi

 

Parerea mea:

Am citit Harry Potter și Piatra Filosofală la vărsta de unsprezece ani. Știu, este magic. Toată lumea știe că nu există comparație între film și cărți, dar eu am început această călătorie când am văzut filmul Harry Potter și Camerea Secretelor. În apărarea mea, nu eram prea mare iubitoare de lectură pe vremea aceea și nu citisem decât vreo trei-patru cărți până atunci. După căteva luni am trecut pe lângă o vitrină, unde am văzut primul volum din seria Harry Potter și am fost curioasă. Mama mi-a cumpărat-o imediat, de mult încerca ea să mă convingă să citesc. A fost începutul uneia dintre cele mai frumoase amintiri și cu siguranță un moment care mi-a schimbat viața. 

Alături de Harry Potter am parcurs un drum extraordinar, care m-a purtat peste copilărie, adolescență și direct în viața de adult. A început cu acel film la care m-am uitat înspăimântată, printre degete (păianjenii uriași și șerpii ucigași nu sunt cea mai plăcută priveliște pentru un copil de unsprezece ani) și apoi cu primul volum din serie. Au fost multe momente cu adevărat magice. Sirius Black, cât de mult l-am urât și apoi câteva sute de pagini mai târziu a devenit unul dintre prersonajele mele preferate. Lacrimi amare, vărtate la șase dimineața, când am terminta Ordinul Phoenix, încă sunt imprimate pe paginile cărții. Pumnul în perete când am terminat Prințul Semipur, șocul total. Și în cele din urmă acea noapte în care m-am trezit la două dimineața pentru a urmări în direct lansarea Talismanelor Morții. Momentul în care am citit ultimul volum, alte lacrimi. Și acel moment la cinema, când am vărsat lacrimi alături de Severus Plesneală. Clipe pe care nu cred că am cum să le uit vreodată. Coincidențe ciudate, cum ar fi faptul că al doilea volum este ultimul pe care l-am cumpărat atât în română cât și în engleză. 

Când am aflat de Copilul Blestemant nu am sărit în sus de bucurie. Normal că îmi doream să mă întorc în lumea creată de J.K. Rowling, dar am avut unele ezitări. Și poate că a fost mai bine așa, pentru că s-a dovedit că majoritatea erau întemeiate. În primul rând Copilul Blestemat nu e scris de J.K. Rowling ci aprobat de ea, deci cei care se așteaptă să redescopere stilul cu care s-au obișnuit în primele șapte volume, probabil vor fi dezamăgiți. Acțiunea este altfel construită, iar personajele sunt diferite, deși sunt aceleași.

”După nouăsprezece ani” ne-a făcut pe toți să ne imaginăm ce îi așteaptă pe James, Albus, Rose și Scorpius la Hogwarts și cred că fiecare dintre noi și-a construit în minte diverse scenarii. Site-urile de fanfiction sunt pline de așa ceva. Copilul Blestemant împinge aceste posibilități la extrem. Unul din scenariile mele preferate a fost ce-ar fi dacă volumul al șaptelea nu ar fi chiar sfârșitul? Au existat deja foarte multe spoilere și deja majoritatea știți ce legătură are Lordul Întunecat cu Harry Potter și Copilul Blestemat. Deși e o teorie interesantă, mi se pare destul de inprobabilă și cred că majoritatea fanilor Harry Potter sunt de acord cu mine. Nu există niciun de fel de indiciu că așa ceva ar fi posibil. 

Prietenia dintre Albus și Scorpius este chiar interesantă și o inspirație pentru noi toți, dovadă că niciunul dintre noi nu suntem formați din cumulul alegerilor ascendenților noștri ci din propiile noastre persoane. În mintea mea nu l-am văzut pe Albus la Viperni doar trecător, dar nu este imposibil să ajungă acolo. Până la urmă Viperinii nu sunt toți criminali, să nu uităm că Merlin a fost Viperin și este probabil cel mai mare vrăjitor al tuturor timpurilor. 

Până la un puct l-am înțeles pe Harry, îi este greu să fie un tată bun mai ales când nu are un model pe care să-l urmeze. Dar faptul că amână atât de tare momentul în care să aibă o discuție sinceră cu fiul lui mi se pare necaracteristic lui, un om de acțiune. Problemele lui Albus de la Hogwarts i se par neimportante, lucru care m-a dezamăgit profund, după toate momentele dificile prin care a trecut el la școală, atunci când avea nevoie de un adult care să-l creadă. Hermione și Ron mi s-au părut probabil cei mai autentici, ea prea convinsă că are mereu dreptate și el la fel de aiurit.

Un lucru care m-a contrariat a fost relația lui Albus cu frații si verii lui. Lily și Severus au fost prieteni cinci ani la Hogwarts deși erau în case diferite. Dar Albus nu pare să aibă o relație prea bună cu James, Lily, Rose sau Hugo. În afară de câteva discuții cu Rose nici nu a vorbit cu niciunul dintre ei.

În concluzie, este o poveste interesantă care te prinde, dar nu poate fi considerată o continuare a seriei Harry Potter. Dacă nu o începi prea entuziasmat cu singuranță o să-ți placă, dar dacă ai așteptările pe care le ai de la o carte scrisă de J. K. Rowling cu siguranță vei fi complet dezamăgit. V-o recomand cu drag dacă știți că îi puteți separa pe cei doi Harry, cel al lui J.K. Rowling și cel din această piesa se teatru.

Scorpius :Azi când a venit Rose la mine în timpul orei de filtre și elixire și mi-a spus Cap-sec, aproape am luat-o în brațe. Nu, adică nu ”aproape”; chiar am încercat să o iau în brațe, dar mi-a tras una în fluierul piciorului.

Albus: Nu sunt sigur că neînfricarea asta a ta o să-ți facă bine la sănătate.

Scorpius:.....Nu cred am să reușesc vreodată să vă înțelg pe voi doi.

Albus: Sunt prea multe lucruri de înțeles. Tata este un tip foarte complicat.

Harry: Iubirea te orbete. Amândoi am încercat să e oferim fiilor noștri nu lucrurile de care aveau ei nevoie, ci cele de care aveam noi nevoie. Și am fost atât de ocupați să ne rescriem trecutul, încât ne-am distrus prezentul.

Multumesc Editurii Art.