„Un regal de roman uluitor, senzorial... intriga poveștii, încărcătura
emoțională și senzualitatea pură îl acaparează pe cititor din
ce în ce mai mult.”
Daily Mail
„Laini Taylor este excepțională și fără asemănare.”
Leigh Bardugo, autoare de bestselleruri New York Times
„Laini Taylor mi-a pus imaginația pe jar într-o asemenea
măsură încât am crezut că explodez. Acesta este tipul de poveste
care pavează calea viselor.”
RoshaniChokshi, autorul romanului The Star-Touched Queen
„Acest roman fantastic și complex se citește ca un vis.”
Heat
„Pregătiți-vă să fiți complet fermecați.”
Fabulous Magazine
„Te atrage în lumea viselor și nu te mai lasă s-o părăsești.”
SciFiNow
„Amatorii de lumi complex construite și de povești de dragoste
intense vor găsi (povestea) aceasta de-a dreptul fascinantă.”
Kirkus Review
„O lume complexă și multistratificată, a zeilor încleștați în
luptă cu oamenii... Superb scrisă într-un limbaj simultan sumbru,
luxuriant și încântător, cartea aceasta îi va lăsa pe cititori nerăbdători
să-i citească urmarea.”
PublishersWeekly
Prolog
În cel de-al doilea Sabat al lunii a Douăsprezecea, în orașul Plângerea, a căzut o fată din cer.
Pielea ei era albastră, iar sângele, roșu.
A căzut peste o poartă de fier, turtind-o, și a rămas atârnată acolo, frântă la mijloc într-un unghi imposibil, asemeni unei mlădioase dansatoare din templu care s-ar arcui pe spate peste brațul unui iubit. Vârful unei gratii de fier forjat o țintuia în loc. S-a zbătut puțin, atât cât i-a trebuit sufletului să se desprindă, și boboci de floare arămii ca flăcările de torță au căzut din părul ei lung.
Mai târziu, s-a spus că fuseseră inimi de colibri și nu boboci de floare.
S-a spus că nu sângerase, ci plânsese cu lacrimi de sânge. Că fusese indecentă, lingându-și dinții în fața lor chiar și așa, cu capul în jos și pe moarte. Că vomitase un șarpe care se prefăcuse în fum când atinsese pământul. S-a spus că un roi de molii frenetice au venit la ea și au încercat să o ridice.
Asta era adevărat. Numai asta.
Dar le-a fost cu neputință. Moliile nu erau mai mari decât gurile căscate ale copiilor și nici când s-au strâns câteva zeci nu au reușit s-o ridice, doar au tras de șuvițe din părul ei care se întuneca, până când aripile, îmbibate cu sângele ei, li s-au înmuiat. Au dispărut, împreună cu bobocii de floare, luate de un puternic suflu de vânt cu firișoare de țărână care a măturat pe neașteptate strada. Pământul s-a cutremurat. Cerul s-a rotit în jurul axei sale. O flamă bizară a țâșnit dintre vălătuci fum, iar oamenii din Plângerea și-au ferit ochii. Țărână împroșcată, lumină incandescentă și miros urât de salpetru. Avusese loc o explozie. Ar fi putut muri toți, cu ușurință, însă murise numai fata, scuturată dintr-un buzunar al cerului.
Picioarele ei erau desculțe, iar gura, mânjită de prune. Și buzunarele ei erau pline de prune. Era tânără și frumoasă, surprinsă și moartă.
De asemenea, era albastră.
Albastră ca opalul, ca azurul. Albastră ca albăstrelele sau ca aripile libelulelor, ca un cer de primăvară, nu de vară.
Cineva a țipat. Țipătul a atras mai mulți oameni. Ceilalți au țipat și ei, nu fiindcă fata era moartă, ci pentru că fata era albastră, iar asta însemna ceva în Plângerea. Chiar și după ce bolta a încetat să se mai rotească, pământul s-a liniștit și ultimul vălătuc de fum scuipat din locul exploziei s-a risipit, țipetele au continuat, hrănindu-se din glas în glas — un virus al aerului.
Sufletul fetei albastre s-a adunat și s-a așezat, nefericit, pe vârful ca de lance al gratiei de fier, la câțiva centimetri deasupra propriului piept nemișcat. Cu o exclamație șocată, și-a lăsat pe spate capul invizibil și a privit, cu jale, în sus.
Țipetele au continuat.
Și în capătul celălalt al orașului, pe un piedestal monolitic de metal neted ca oglinda, o statuie a tresărit, parcă trezită de tumult, și și-a ridicat încet masivul cap încornorat.
PARTEA I
***
shrestha[șres-ta], substantiv
Când un vis devine realitate — însă nu pentru cel care-l visează.
Cuvânt arhaic; vine de la Shres, cinicul zeu al norocului, despre care se crede că își pedepsește adoratorii dacă ofrandele lor i se par nepotrivite, dăruind altora împlinirea poftelor inimii lor.
Amintiri din Plângerea
Numele pot fi pierdute sau uitate. Nimeni nu știa asta mai bine decât Lazlo Rătăcitul. Avusese, mai întâi, un alt nume, însă acela murise, ca un cântec când nu mai rămâne nimeni care să îl cânte. Poate că fusese un nume de familie vechi, lustruit de multe generații de folosință. Poate că îi fusese dat de cineva care îl iubise. Îi plăcea să creadă asta, însă nu avea nicio idee. Tot ce avea era Rătăcitul și Lazlo— Rătăcit, fiindcă acesta era numele de familie care li se dădea tuturor copiilor găsiți în Regatul Zosma, iar Lazlo, după unchiul lipsit de limbă al unui călugăr.
— I-a fost tăiată limba pe o galeră-închisoare, îi spusese Fratele Argos, când fusese suficient de mare să priceapă. Era un bărbat tăcut și neobișnuit, iar tu erai un copil tăcut și neobișnuit, așa că Lazlomi-a venit imediat în minte. A trebuit să pun nume la atât de mulți copii în anul acela, încât îl alegeam pe primul care-mi trecea prin minte.
A adăugat:
— Oricum, nu credeam că vei trăi.
Acela fusese anul în care Regatul Zosma îngenunchease și pierduse cu nemiluita sângele bărbaților săi într-un război pentru nimic. Războiul, firește, nu se mulțumise doar cu soldații. Câmpurile au fost pârjolite, iar satele, prădate. Bande de țărani rămași fără casă cutreierau zonele rurale făcute una cu pământul, luptându-se cu ciorile pentru rămășițele treieratului. Atât de mulți muriseră, încât cotigile folosite pentru a duce hoții la spânzurătoare începuseră să transporte orfanii pe la mănăstiri și abații. Ajungeau acolo ca mieii de tăiere, după spusele călugărilor, și nici nu știau mai multe decât mieii despre originile lor. Unii erau suficient de mari să-și cunoască măcar numele, însă Lazlo fusese sugar și bolnav, pe deasupra.
— Cenușiu precum ploaia, așa erai, a spus Fratele Argos. Am fost sigur că vei muri. Dar ai mâncat, ai dormit și, cu timpul, ți-ai revenit. Nu ai plâns nici măcar o dată, lucru neobișnuit, însă ne-ai plăcut pentru asta. Niciunul dintre noi nu s-a călugărit ca să facă pe doica.
La acestea, copilul Lazlo răspunsese, aprins:
— Dar nici noi, copiii, nu ne-am născut ca să fim orfani.
Totuși asta era, un orfan și un Rătăcit, și, cu toate că era înclinat spre fantezie, nu își făcuse niciodată iluzii în această privință. Înțelesese, de când era numai un băiețel, că nu aveau să urmeze revelații. Nu avea să vină nimeni să îl ia acasă și nu avea să își cunoască niciodată numele adevărat.
Poate de aceea misterul Plângerii îl acaparase complet.
Existau două mistere, de fapt: unul vechi și altul nou. Cel vechi i-a deschis mintea, iar cel nou profitase și se strecurase și el înăuntru, se rotise în zbor de câteva ori, apoi aterizase și se instalase, mormăind ca un dragon mulțumit într-un bârlog nou și confortabil.
Și acolo avea să rămână misterul, în mintea sa, respirând taina ani de-a rândul.
Trebuie să fi avut legătură cu un nume și cu descoperirea că, pe lângă faptul că numele se puteau pierde sau puteau fi uitate, mai puteau și să fie furate.
Avea cinci ani când se întâmplase, era băiat de pripas la Abația Zemonan și se furișase în bătrâna livadă, adăpost pentru fluturii aripa-nopții și aripi-de-dantelă, ca să se joace de unul singur. Era începutul iernii. Copacii erau negri și golași. Picioarele lui scrâșneau pe pământul înghețat la fiecare pas, iar norișorul răsuflării sale îl însoțea ca o stafie prietenă.
Tocmai atunci, clopotul a bătut de Angelus, iar timbrul său de bronz s-a revărsat prin poarta oilor, peste zidurile livezii, în unde leneșe, pătrunzătoare. Era chemarea la rugăciune. Dacă nu se întorcea, avea să fie trecut absent, iar dacă era trecut absent, urma să fie biciuit.
Nu s-a întors.
Lazlo găsea mereu căi de a se strecura afară de unul singur, iar picioarele lui erau mereu vărgate de nuiaua de alun care atârna de un cârlig cu numele lui pe ea. Merita să scape de călugări, de reguli și de treburi, și de viața care îl strângea ca niște pantofi prea strâmți.
Ca să se joace.
— Faceți cale întoarsă acum, dacă nu vi s-a urât cu binele! a amenințat el niște dușmani imaginari.
Ținea câte o „sabie” în fiecare mână: crengi de măr, negre, la capetele groase înfășurate cu sfoară, în chip de mânere. Era o zgâtie de om, micuț, cu urme de tăieturi pe scalp, unde îl ciupeau călugării cu briciul când îi rădeau părul contra păduchilor, însă se ținea cu o demnitate deosebită și nu exista nicio îndoială că în mintea lui, în acea clipă, era un războinic. Și nu orice războinic, ci un Tizerkan, cel mai vajnic care se aflase vreodată.
— Niciun străin, s-a adresat el inamicilor, nu a văzut vreodată orașul interzis. Și nici nu îl vor vedea cât voi trăi eu.
— Atunci, suntem norocoși, au răspuns inamicii, care erau mai adevărați pentru el în amurg, decât călugării ale căror incantații coborau dinspre abație. Fiindcă nu vei mai trăi multă vreme.
Ochii lui Lazlo s-au îngustat.
— Credeți că mă puteți învinge?
Copacii întunecați au început să danseze. Fantoma respirației sale a plecat, purtată de o pală de vânt, dar a fost înlocuită de o alta. Umbra i s-a întins imensă dinainte, iar prin minte au început să-i străfulgere războaie străvechi și creaturi înaripate, un munte de oase de demon topite și, dincolo de el, orașul — un oraș pierdut în negura timpului.
Acesta era misterul cel vechi.
Îi venise de la un călugăr senil, Fratele Cyrus. Era invalid și căzuse în sarcina băieților de pripas să-i aducă mesele. Nu era blajin. Nu se purta nici ca un bunic, nici ca un mentor. Avea o strânsoare crâncenă și când îi apuca pe băieți de încheietură îi ținea cu orele, forțându-i să repete catehisme fără sens și să mărturisească tot soiul de păcate pe care ei abia dacă le pricepeau, darămite să le comită. Cu toții erau terorizați de el și de mâinile lui rășchirate, de prădător, iar băieții mai mari, în loc să îi apere pe cei mai mici, îi trimiteau în bârlogul lui, în locul lor. Lazlo era la fel de speriat precum ceilalți, însă se oferea să îi ducă toate mesele.
De ce?
Fiindcă Fratele Cyrus spunea povești.
Poveștile nu erau privite cu ochi buni la abație. În primul rând pentru că distrăgeau de la contemplarea spirituală sau, mai rău, onorau zei falși, împingând la păcat. Dar Fratele Cyrus depășise asemenea idei. Mintea lui se desprinsese din balamale. Nu părea să înțeleagă unde se află, iar confuzia îl înfuria. Fața i se încorda și se înroșea. În timp ce perora, îi săreau stropi de salivă. Dar avea și momentele sale de calm, atunci când se strecura pe o ușă ascunsă în propria memorie și își amintea de copilărie și de poveștile spuse de bunica lui. Nu își amintea numele celorlalți călugări, nici rugăciunile care îi reprezentaseră vocația zeci de ani, însă poveștile curgeau năvalnic din el, iar Lazlo asculta. Asculta așa cum un cactus absoarbe ploaia.
În părțile de miazăzi și de răsărit ale continentului Namaa — departe, foarte departe de Zosma, care se afla la miazănoapte — era un deșert întins, numit Elmuthaleth, a cărui traversare era o artă deprinsă de numai câțiva oameni și păzită cu strășnicie de oricare alții. Undeva, în pustia aceea, se afla un oraș care nu fusese văzut niciodată. Mai degrabă un zvon, o născocire din care răsăreau minuni, purtate de cămile peste deșert, pentru a aprinde imaginația oamenilor din lumea largă.
Orașul avea un nume.
Oamenii care conduceau cămilele și care aduceau minunile rosteau numele orașului și spuneau povești, iar numele și poveștile se răspândeau, își croiau drum, deopotrivă cu minunile, până în ținuturi îndepărtate, unde evocau peisaje și viziuni mirifice, cupole sclipitoare și cerbi albi îmblânziți, femei atât de frumoase încât îți topeau voința și bărbați cu iatagane care te orbeau cu strălucirea lor.
Timp de secole, așa au stat lucrurile. Multe aripi de palate au fost consacrate consemnării minunilor, și rafturi de biblioteci, poveștilor. Negustorii s-au îmbogățit. Aventurierii au căpătat curaj și au pornit singuri în căutarea orașului. Nu s-a întors niciunul. Era un oraș interzis faranjilor— străinii — care, dacă supraviețuiau traversării Elmuthalethului, erau executați ca spioni. Nu că asta i-a oprit să mai încerce. Interzice-i cuiva un lucru, iar el și-l va dori ca pe mântuirea sufletului, cu atât mai mult când acel ceva ar putea fi o sursă de bogății nemaivăzute.
Mulți au încercat.
Niciunul nu s-a întors.
Orizontul deșertului a dat naștere soarelui în nenumărate zile și se părea că nimic nu avea să se schimbe. Dar apoi, cu două sute de ani în urmă, caravanele nu au mai venit. În punctele de hotar de la apus de Elmuthaleth — Alkonost și altele — oamenii au așteptat, căutând să zărească siluetele deformate de căldură ale cămilelor ieșind din pustietate, așa, ca întotdeauna; însă nu au mai ieșit.
Și nu au mai ieșit.
Și nu au mai ieșit.
Editura Epica © Toate drepturile rezervate pentru ediția în limba română.
