Miss Peregrine 5. Divanul păsărilor, de Ransom Riggs
FRAGMENT:
Străzile din Pogonul Dracului erau înțesate de
deosebiți și, parcă anume în acea după-amiază, straniile și uneori alarmantele contraste
ale locului erau etalate din plin. Am trecut pe lângă o ymbrynă care învăța un
grup de tineri deosebiți să consolideze o clădire folosindu-și talentele. Un
băiat roșcat ridica o stivă de lemne prin puterea minții și două fete
transformau o grămadă de dărâmături în pietriș, măcinând încet bolovanii cu
dinții. Am mai trecut și pe lângă verii lui Sharon, constructorii de
spânzurători, care conduceau cântând un grup de strigoi nefericiți, cu cătușe
la picioare, urmați de o ymbrynă și un contingent de zece deosebiți desemnați
ca gărzi.
În noaptea dinainte de trasul pe roată
Călăul la hoț a venit.
Sunt aici, a zis el, înainte să mori,
Un avertisment să-ți transmit.
— Nu cumva sunt deose…?
— Da, sunt, am răspuns.
— Și toți de aici sunt…?
I-am întâlnit privirea:
— Mda. La fel ca noi.
Ea a dat din cap uluită. Apoi a făcut ochii
mari și și-a ridicat bărbia și, întorcându-mă, am zărit un bărbat nemaipomenit
de înalt care se apropia de noi bălăbănindu-se pe caldarâm. Avea cel puțin
patru metri și jumătate, iar jobenul pe care-l purta îi mai adăuga aproape un
metru. Chiar dacă aș fi sărit cu brațele ridicate, nu i-aș fi putut ajunge nici
măcar până în dreptul buzunarului pantalonilor înflorați de mărimea unui cort.
Hugh l-a salutat când a trecut pe lângă noi:
— Hullo, Javier, cum mai merge piesa?
Omul cel înalt s-a oprit prea brusc și a fost
nevoit să dea din brațe și să se sprijine de acoperișul unei clădiri ca să nu
cadă peste noi. Apoi și-a coborât privirea către Hugh.
— Scuze, nu v-am văzut acolo jos, a bubuit el.
Din nefericire, piesa a dat de un obstacol. Câțiva dintre membri trupei au fost
repartizați pentru o misiune de reabilitare a unei bucle, așa că o să repunem
în scenă Menajeria de iarbă. Acum toți s-au adunat pe Pajiște și repetă.
Și a gesticulat cu brațul său de o lungime
aproape normală înspre un petic de iarbă noroioasă de peste drum (chestia cea
mai apropiată de un parc din tot Pogonul), unde o trupă de studenți la actorie
ai doamnei Grackle se împleticea de colo colo în costume grotești de animale,
repetându-și replicile.
Ne-am reluat drumul, în timp ce Noor îi privea
cu gura căscată, captivată de tabloul atât de straniu, până când Hugh a izbit
cu piciorul în pavaj, bombănind ca pentru sine:
— Ce păcat! Aș fi vrut să-l antrenez pe actorul
care mă interpreta pe mine.
Noor s-a întors, având pe buze un început de
zâmbet:
— Fac o piesă despre tine?
Am simțit cum începeam să roșesc de jenă:
— Eh, da, una dintre ymbryne are o trupă de
teatru… Nu-i mare scofală.
Am fluturat din mână ca și cum subiectul nu
merita să i se dea importanță și am privit încordat înainte, încercând să
găsesc ceva care să-i distragă atenția și să o facă să schimbe subiectul.
— O, nu fi modest! a spus Hugh. E ditamai piesa
despre cum ne-a ajutat Jacob să scăpăm de strigoi și l-a alungat pe Caul
într-un iad interdimensional.
— E o mare onoare, a zis și Bronwyn rânjind
larg. Jacob e o adevărată vedetă pe-aici.
— Uau! Ia uite la asta! am exclamat eu, sperând
că Noor nu auzise ultimele cuvinte.
M-am răsucit și am arătat cu degetul o mulțime
nu foarte numeroasă din vecinătatea Pieței Bețivanului, unde se părea că doi
deosebiți se prinseseră într-un soi de întrecere.
— E un concurs de ridicat uși, a spus Bronwyn
căzând în capcană. Am vrut și eu să mă înscriu, dar trebuie să mă antrenez mai
întâi.
— Haideți să nu pierdem vremea, a zis Hugh,
dar, când am ajuns lângă ei, Bronwyn s-a oprit să se uite, ceea ce am făcut și
noi.
Vreo zece oameni stăteau pe o ușă așezată pe
două capre de tăiat lemne. Un tânăr voinic concura cu o doamnă mai în vârstă și
nu din cale-afară de musculoasă, dar cu o figură răutăcioasă de făcea apa
să-nghețe.
— Asta e Sandina. E uimitoare, a spus Bronwyn.
Mica mulțime scanda numele ei: „Sandina!
Sandina!“ Doamna a îngenuncheat, și-a proptit umerii ei largi sub ușă, apoi,
gemând, s-a ridicat încet în picioare, în timp ce oamenii de deasupra ușii se
clătinau și ovaționau.
Bronwyn ovaționa și ea, ba chiar și Noor a
lăsat să-i scape un mic strigăt, cu chipul luminat de încântare și surpriză.
Încântare, nu groază. Nu repulsie. Am început
să cred că își putea găsi locul aici.
Dintr-odată, mi-am dat seama că nu știam
încotro ne îndreptam. Bronwyn și Hugh spuseseră ceva în legătură cu casa
noastră, dar, ultima dată când verificasem, prietenii mei locuiau în
dormitoarele întortocheate de la parterul Panbucliconului. Când am început să
traversăm o punte pietonală șubredă peste Canalul Febrei, am întrebat în
sfârșit încotro mergeam.
— În timp ce tu erai la tămăduitorii de oase,
Miss P ne-a mutat din casa lui Bentham, departe de băieții băgăcioși și de
urechile lor curioase, a explicat Hugh. Atenție la scândura asta, este
desprinsă!
A sărit peste o scândură care s-a desprins și a
căzut pleoscăind în apa neagră de sub noi. Noor a pășit peste ea cu ușurință, dar
mie mi-a luat ceva timp să întind piciorul, făcând un pas forțat peste gaură.
Am ajuns pe malul celălalt, apoi am ținut-o
de-a lungul Canalului până când am ajuns în fața unei case vechi și șubrede.
Construcția ei părea să sfideze legile gravitației și arhitecturii. Parterul
avea doar jumătate din lățimea ultimului etaj, ca și cum casa ar fi stat în
cap, iar primul și al doilea etaj se întindeau în gol, fiind sprijinite de o
pădure de picioroange și proptele de lemn înfipte în sol. Dacă partea de jos avea
un aspect umil, aducând a colibă, etajul unu avea ferestre mari și coloane
sculptate, iar etajul doi era acoperit cu un fel de cupolă pe jumătate
terminată, toate îmbinate în unghiuri strâmbe și purtând patina timpului și a
nepăsării.
— Nu e chiar cea mai elegantă locuință, a
recunoscut Bronwyn, dar măcar este a noastră.
Atunci am auzit o voce ascuțită, familiară
rostindu-mi numele și, lungindu-mi gâtul, am văzut-o pe Olive, ce apăruse
plutind de după cupola acoperișului. Ținea în mână o găleată și o cârpă și avea
o funie strâns legată în jurul mijlocului.
— Jacob, a țipat ea. E Jacob!
Mi-a făcut bucuroasă cu mâna și eu i-am răspuns
în același fel, încântat să o revăd și ușurat de primirea ei prietenoasă.
În entuziasmul ei, Olive a scăpat găleata pe
care o ținea în mână și aceasta a aterizat pe o porțiune de acoperiș pe care
n-o puteam vedea, smulgându-i un țipăt de uimire cuiva, nu mi-am dat seama cui.
Apoi ușa de la intrare a fost dată în lături atât de violent, încât una dintre
balamale i-a zburat zăngănind.
Emma venea în fugă spre noi.
— Uite pe cine am găsit, a anunțat Bronwyn.
Emma s-a oprit la câțiva pași de locul unde mă
aflam și m-a măsurat din cap până-n picioare. Purta cizme grele și negre și o
salopetă albastră și aspră de muncitor. Obrajii îi erau roșii ca merele pe sub
stratul de funingine și răsufla greu, ca și cum coborâse în fugă câteva rânduri
de scări. Părea răvășită și pe fața ei se citea un amestec complicat de emoții:
mânie și bucurie, suferință și ușurare.
— Nu știu dacă să te plesnesc sau să te
îmbrățișez!
Am încercat să zâmbesc:
— Să începem cu o îmbrățișare?
— Tu, neghiobule, ne-ai speriat de moarte!
No comments:
Post a Comment