Friday, October 8, 2021

Cititi un FRAGMENT in avanpremiera din Miss Peregrine 5. Divanul păsărilor, de Ransom Riggs



Traducere din limba engleză de Laura Ciobanu

Editura Youngart, 2021


BESTSELLER GARANTAT

PALPITANT. PLIN DE SUSPANS

O EXPERIENȚĂ LITERARĂ NEMAIPOMENITĂ

IMPOSIBIL SĂ O LAȘI DIN MÂNĂ




Cu gură de moarte, H îi încredințează lui Jacob o misiune ieșită din comun: să se asigure că Noor Pradesh, o deosebită nouă în lumea lor, ajunge în siguranță în grija ultimului vânător de strigoi, o femeie pe nume V. Doar că sunt mulți cei care se țin pe urmele lui Noor și-i vor răul și, în plus, se pare că fata e subiectul unei profeții străvechi care prevestește apocalipsa inevitabilă. Jacob înțelege curând că, pentru a salva bizara și fascinanta lume a deosebiților, trebuie să o salveze mai întâi pe Noor și să-și ducă misiunea la bun sfârșit. Iar singura cale e să o găsească pe V, ale cărei puteri ar putea înclina balanța în favoarea lor. Problema e că V se ascunde și tot ce-și dorește e să nu fie găsită niciodată.

„Prieteni pierduți sunt regăsiți, limitele sunt testate și, cel mai surprinzător, trecutul iese la iveală. După finalul dramatic al acestui volum, cititorii nu pot decât să spere că următorul e aproape gata.“ Booklist

„Măi să fie! Ransom Riggs știe să spună o poveste! Dacă s-ar fi găsit în compania lordului Byron și-a lui Mary și Percy Shelley în Elveția ploioasă a anului 1818 și ar fi acceptat provocarea lui Byron de a scrie o poveste cu fantome, Frankenstein ar fi avut în Miss Peregrine un rival pe măsură.“ NPR.org

Alte titluri de Ransom Riggs:
Box set "Miss Peregrine" , Editura Youngart, colecţia ( Paperback) Young
Poveștile deosebiților , Editura Youngart, colecţia Lectura 14 ani +


 FRAGMENT:



Străzile din Pogonul Dracului erau înțesate de deosebiți și, parcă anume în acea după-amiază, straniile și uneori alarmantele contraste ale locului erau etalate din plin. Am trecut pe lângă o ymbrynă care învăța un grup de tineri deosebiți să consolideze o clădire folosindu-și talentele. Un băiat roșcat ridica o stivă de lemne prin puterea minții și două fete transformau o grămadă de dărâmături în pietriș, măcinând încet bolovanii cu dinții. Am mai trecut și pe lângă verii lui Sharon, constructorii de spânzurători, care conduceau cântând un grup de strigoi nefericiți, cu cătușe la picioare, urmați de o ymbrynă și un contingent de zece deosebiți desemnați ca gărzi.

În noaptea dinainte de trasul pe roată

Călăul la hoț a venit.

Sunt aici, a zis el, înainte să mori,

Un avertisment să-ți transmit.

— Nu cumva sunt deose…?

— Da, sunt, am răspuns.

— Și toți de aici sunt…?

I-am întâlnit privirea:

— Mda. La fel ca noi.

Ea a dat din cap uluită. Apoi a făcut ochii mari și și-a ridicat bărbia și, întorcându-mă, am zărit un bărbat nemaipomenit de înalt care se apropia de noi bălăbănindu-se pe caldarâm. Avea cel puțin patru metri și jumătate, iar jobenul pe care-l purta îi mai adăuga aproape un metru. Chiar dacă aș fi sărit cu brațele ridicate, nu i-aș fi putut ajunge nici măcar până în dreptul buzunarului pantalonilor înflorați de mărimea unui cort.

Hugh l-a salutat când a trecut pe lângă noi:

— Hullo, Javier, cum mai merge piesa?

Omul cel înalt s-a oprit prea brusc și a fost nevoit să dea din brațe și să se sprijine de acoperișul unei clădiri ca să nu cadă peste noi. Apoi și-a coborât privirea către Hugh.

— Scuze, nu v-am văzut acolo jos, a bubuit el. Din nefericire, piesa a dat de un obstacol. Câțiva dintre membri trupei au fost repartizați pentru o misiune de reabilitare a unei bucle, așa că o să repunem în scenă Menajeria de iarbă. Acum toți s-au adunat pe Pajiște și repetă.

Și a gesticulat cu brațul său de o lungime aproape normală înspre un petic de iarbă noroioasă de peste drum (chestia cea mai apropiată de un parc din tot Pogonul), unde o trupă de studenți la actorie ai doamnei Grackle se împleticea de colo colo în costume grotești de animale, repetându-și replicile.

Ne-am reluat drumul, în timp ce Noor îi privea cu gura căscată, captivată de tabloul atât de straniu, până când Hugh a izbit cu piciorul în pavaj, bombănind ca pentru sine:

— Ce păcat! Aș fi vrut să-l antrenez pe actorul care mă interpreta pe mine.

Noor s-a întors, având pe buze un început de zâmbet:

— Fac o piesă despre tine?

Am simțit cum începeam să roșesc de jenă:

— Eh, da, una dintre ymbryne are o trupă de teatru… Nu-i mare scofală.

Am fluturat din mână ca și cum subiectul nu merita să i se dea importanță și am privit încordat înainte, încercând să găsesc ceva care să-i distragă atenția și să o facă să schimbe subiectul.

— O, nu fi modest! a spus Hugh. E ditamai piesa despre cum ne-a ajutat Jacob să scăpăm de strigoi și l-a alungat pe Caul într-un iad interdimensional.

— E o mare onoare, a zis și Bronwyn rânjind larg. Jacob e o adevărată vedetă pe-aici.

— Uau! Ia uite la asta! am exclamat eu, sperând că Noor nu auzise ultimele cuvinte.

M-am răsucit și am arătat cu degetul o mulțime nu foarte numeroasă din vecinătatea Pieței Bețivanului, unde se părea că doi deosebiți se prinseseră într-un soi de întrecere.

— E un concurs de ridicat uși, a spus Bronwyn căzând în capcană. Am vrut și eu să mă înscriu, dar trebuie să mă antrenez mai întâi.

— Haideți să nu pierdem vremea, a zis Hugh, dar, când am ajuns lângă ei, Bronwyn s-a oprit să se uite, ceea ce am făcut și noi.

Vreo zece oameni stăteau pe o ușă așezată pe două capre de tăiat lemne. Un tânăr voinic concura cu o doamnă mai în vârstă și nu din cale-afară de musculoasă, dar cu o figură răutăcioasă de făcea apa să-nghețe.

— Asta e Sandina. E uimitoare, a spus Bronwyn.

Mica mulțime scanda numele ei: „Sandina! Sandina!“ Doamna a îngenuncheat, și-a proptit umerii ei largi sub ușă, apoi, gemând, s-a ridicat încet în picioare, în timp ce oamenii de deasupra ușii se clătinau și ovaționau.

Bronwyn ovaționa și ea, ba chiar și Noor a lăsat să-i scape un mic strigăt, cu chipul luminat de încântare și surpriză.

Încântare, nu groază. Nu repulsie. Am început să cred că își putea găsi locul aici.

Dintr-odată, mi-am dat seama că nu știam încotro ne îndreptam. Bronwyn și Hugh spuseseră ceva în legătură cu casa noastră, dar, ultima dată când verificasem, prietenii mei locuiau în dormitoarele întortocheate de la parterul Panbucliconului. Când am început să traversăm o punte pietonală șubredă peste Canalul Febrei, am întrebat în sfârșit încotro mergeam.

— În timp ce tu erai la tămăduitorii de oase, Miss P ne-a mutat din casa lui Bentham, departe de băieții băgăcioși și de urechile lor curioase, a explicat Hugh. Atenție la scândura asta, este desprinsă!

A sărit peste o scândură care s-a desprins și a căzut pleoscăind în apa neagră de sub noi. Noor a pășit peste ea cu ușurință, dar mie mi-a luat ceva timp să întind piciorul, făcând un pas forțat peste gaură.

Am ajuns pe malul celălalt, apoi am ținut-o de-a lungul Canalului până când am ajuns în fața unei case vechi și șubrede. Construcția ei părea să sfideze legile gravitației și arhitecturii. Parterul avea doar jumătate din lățimea ultimului etaj, ca și cum casa ar fi stat în cap, iar primul și al doilea etaj se întindeau în gol, fiind sprijinite de o pădure de picioroange și proptele de lemn înfipte în sol. Dacă partea de jos avea un aspect umil, aducând a colibă, etajul unu avea ferestre mari și coloane sculptate, iar etajul doi era acoperit cu un fel de cupolă pe jumătate terminată, toate îmbinate în unghiuri strâmbe și purtând patina timpului și a nepăsării.

— Nu e chiar cea mai elegantă locuință, a recunoscut Bronwyn, dar măcar este a noastră.

Atunci am auzit o voce ascuțită, familiară rostindu-mi numele și, lungindu-mi gâtul, am văzut-o pe Olive, ce apăruse plutind de după cupola acoperișului. Ținea în mână o găleată și o cârpă și avea o funie strâns legată în jurul mijlocului.

— Jacob, a țipat ea. E Jacob!

Mi-a făcut bucuroasă cu mâna și eu i-am răspuns în același fel, încântat să o revăd și ușurat de primirea ei prietenoasă.

În entuziasmul ei, Olive a scăpat găleata pe care o ținea în mână și aceasta a aterizat pe o porțiune de acoperiș pe care n-o puteam vedea, smulgându-i un țipăt de uimire cuiva, nu mi-am dat seama cui. Apoi ușa de la intrare a fost dată în lături atât de violent, încât una dintre balamale i-a zburat zăngănind.

Emma venea în fugă spre noi.

— Uite pe cine am găsit, a anunțat Bronwyn.

Emma s-a oprit la câțiva pași de locul unde mă aflam și m-a măsurat din cap până-n picioare. Purta cizme grele și negre și o salopetă albastră și aspră de muncitor. Obrajii îi erau roșii ca merele pe sub stratul de funingine și răsufla greu, ca și cum coborâse în fugă câteva rânduri de scări. Părea răvășită și pe fața ei se citea un amestec complicat de emoții: mânie și bucurie, suferință și ușurare.

— Nu știu dacă să te plesnesc sau să te îmbrățișez!

Am încercat să zâmbesc:

— Să începem cu o îmbrățișare?

— Tu, neghiobule, ne-ai speriat de moarte!






Follow on Bloglovin

No comments:

Si soarele e o stea

Bloguri, Bloggeri si Cititori