Cititi un FRAGMENT in avanpremiera din Umbra dragonului de Rachel Hartman

• Traducere din limba engleză de Ruxandra Gogu
• Categorie de vârstă: 14+
• paperback, 616 p, 125x205 mm
• ISBN 9786069674055
• Autor: Rachel Hartman
• Cuvinte cheie: Fantezie, Poveste de dragoste
• Domeniul: Romance
• Clasificare generala: Noutăți
• Beletristică 14 ani +; Fantasy adolescenți;

Disponibilă pentru livrare din 15.12.2021

Să fii diferit nu e întotdeauna un lucru bun. Mai ales când diferențele dintre tine și ceilalți sunt vizibile cu ochiul liber. Seraphina, ființă hibrid – jumătate om, jumătate dragon –, e considerată o monstruozitate. Dar nu e singura. Asemenea ei există mulți alții, doar că răutatea lumii îi obligă să trăiască ascunși. Prinsă în mijlocul războiului dintre oameni și dragoni, Seraphina e nevoită să colinde ținut după ținut pentru a-și găsi semenii și a-i uni împotriva Vechiului Ard. Cea mai mare amenințare însă e chiar în mintea ei, asupra căreia cel mai cumplit inamic ar putea oricând să preia controlul. Dar să-i țină departe pe intruși înseamnă și să-și încătușeze adevăratele puteri, așa că Seraphina se trezește în fața unei decizii de proporții uriașe: să se agațe de siguranța vechii sale vieți sau să îmbrățișeze un nou destin grandios?

 „O poveste despre dragoste, greșeală, trădare și suferință – o poveste care m-a lăsat cu inima zdrobită.“ - Tamora Pierce

„Rachel Hartman dezvoltă lumea pe care a creat-o îmbogățind-o cu fapte și detalii care-i pot mulțumi până și pe cei mai pretențioși cititori. În plus, face toate acestea cu atâta naturalețe încât îți vine greu să crezi că rezultatul e o simplă operă de ficțiune. Poveștile cu dragoni n-au fost niciodată mai reușite ca acum.“ - Kirkus Review

FRAGMENT:

1

 

Regina Glisselda a fost prima care a văzut dragonul. Era o pată mai neagră decât întunericul, care se mișca cu agilitate pe cerul nopții, ascunzând stelele și apoi făcându‑le din nou să apară.

— Un singur dragon dinspre vest, Sfinte Ogdo, salvează‑ne! a strigat ea imitând cavalerii din trecut și arătându‑l cu degetul.

Nu prea i‑a reușit asemănarea cu cavalerii pentru că sărea pe vârfuri și râdea. Vântul iernatic a dus sunetul de veselie până departe; dedesubtul nostru, orașul se culcușea sub o pătură de zăpadă proaspătă, tăcut și gânditor ca un copil care doarme.

Odinioară, santinele bine pregătite cercetau cerul să vadă batalioanele de dragoni din exact același loc, din Turnul Ard al Castelului Orison. În seara aceasta, eram doar eu și Regina, iar dragonul singuratic care se apropia era un prieten, slavă Sfinților: dragonul Eskar, care fusese cândva ministru subsecretar de stat la ambasada noastră a dragonilor. Ea îl ajutase pe unchiul meu Orma să scape de Cenzori cu aproape trei luni în urmă, pe când abia izbucnea războiul civil al dragonilor.

Ardmagarul Comonot, liderul demis al neamului dragonilor, se așteptase ca Eskar să‑i găsească lui Orma o ascunzătoare în afara pericolului, apoi să se întoarcă la noi în Goredd, unde Comonot își înființase sediul central în exil. Ardmagarul intenționase s‑o numească unul dintre sfătuitorii lui, sau chiar s‑o facă general, dar lunile au trecut fără să i‑o aducă nici pe Eskar, nici vreo explicație.

Eskar îl contactase pe Comonot, cu ajutorul unui dispozitiv quigutl, puțin mai devreme în seara aceasta. La cină, Comonot o informase pe Regina Glisselda că Eskar va ajunge după miezul nopții. Apoi se dusese la culcare, lăsând‑o pe Regină să aștepte, sau nu, în funcție de cum i se părea a fi potrivit.

Tipic lui Comonot să rezolve lucrurile astfel. Regina se săturase de el.

El n‑a spus nimic despre motivul pentru care Eskar se hotărâse dintr‑odată să se întoarcă sau despre locul în care fusese până atunci. Era posibil ca el să nu știe. Glisselda și cu mine ne dădeam cu părerea ca să ne distragem atenția de la cât de frig era.

— Eskar a hotărât că războiul civil al dragonilor durează prea mult și vrea să‑i pună singură capăt, a spus Glisselda până la urmă. S‑a uitat vreodată urât la tine, Seraphina? Privirea ei ar putea să oprească și planetele în loc.

Nu avusesem parte de acea privire, dar am văzut cum l‑a privit pe unchiul meu acum trei luni. Cu siguranță că Eskar a fost cu el în tot acest timp.

Glisselda și cu mine țineam fiecare câte o torță, ca să‑i arătăm lui Eskar că ar trebui să aterizeze pe acoperișul turnului. Era ideea Prințului Lucian Kiggs – ceva referitor la curenții de aer și teama că ar putea sparge un geam dacă aterizează în curte. Prințul nu spusese nimic despre faptul că erau mai puține șanse să sperie pe cineva acolo sus. În Goredd puteai vedea dragoni pe cer în toată mărimea lor, pe măsură ce aliații lui Comonot veneau și plecau, dar ar fi fost o exagerare să spun că oamenii se obișnuiseră cu ei.

Acum că Eskar se apropia, părea prea mare ca să poată ateriza pe acoperiș. Poate că și ea credea asta; bătând din aripile de piele întunecată și răspândind o pală de vânt fierbinte, a cotit spre sud către marginea orașului, unde trei cartiere încă ardeau mocnit, transformând în aburi zăpada proaspăt căzută.

— Ce face? Verifică meșteșugul compatriotului ei? O s‑o vadă vreun insomniac, a spus Glisselda, dându‑și pe spate gluga hainei căptușite cu blană.

Bucuria ei de mai devreme deja se transforma în agitație. Vai, starea de agitație părea să fie ceva obișnuit pentru ea zilele astea. Buclele ei blonde luceau într‑o totală nepotrivire cu lumina torței.

Eskar s‑a înălțat spre cerul înstelat, apoi a plonjat din nou în întuneric, îndreptându‑se spre inima orașului ca un șoim care urmărește o pitulice. Glisselda a tresărit alarmată. În ultima clipă, Eskar s‑a ridicat brusc – o umbră neagră pe zăpada proaspătă – și a zburat pe deasupra Râului Mews, acum înghețat, spărgând gheața cu coada ei de șarpe.

— Și acum ne arată cum ne‑ar infiltra sistemul de apărare, zburând atât de sus încât proiectilele noastre și torțele în flăcări să n‑o poată ajunge. Nu așa au fost distruse acele case, Eskar! a strigat tânăra regină în vânt, de parcă dragonul o putea auzi de la o asemenea distanță. El deja pătrunsese în castel.

El fusese cel de‑al treilea asasin de dragoni deconspirat de Prințul Lucian și trimis de Vechiul Ard să‑l ucidă pe Comonot. Se transformase din saarantras, un dragon sub formă umană, într‑un dragon de mărime naturală ca să poată scăpa. Comonot s‑a transformat la rândul lui și l‑a ucis pe cel care‑l atacase înainte ca acesta să poată fugi, dar cinci oameni au murit și alți cincizeci și șase și‑au pierdut casele în infernul care a rezultat.

Toate aceste distrugeri, provocate doar de doi dragoni. Niciunul dintre noi nu îndrăznea să se gândească la cât de mari ar fi fost pagubele dacă Loialiștii lui Comonot nu reușeau să‑i țină la depărtare pe cei din Vechiul Ard și războiul ar fi ajuns în Goredd cu adevărat.

— Lars inventează noi mașini de război, am spus, încercând să aduc puțin optimism. Și ar trebui să‑i punem la socoteală și pe dragomachiștii care se antrenează la Fortul Oversea.

Bătrânii cavaleri ai Ținuturilor din Sud și scutierii lor de vârsta a doua, care fuseseră ridicați în grabă la rangul de cavaleri, se alăturaseră și ei acestei strădanii.

Glisselda a râs în bătaie de joc, în timp ce urmărea cu privirea al doilea circuit pe care Eskar îl făcea deasupra orașului.

— Chiar și atunci când erau cavalerii noștri în deplină putere – iar dragomachiștii antrenați în grabă nu sunt cavaleri –, orașul acesta era adesea ars până la temelii. Noi două n‑am văzut așa ceva pentru că am crescut pe timp de pace.

Bătea vântul, ceea ce făcea greu să uit cât de sus eram; îmi transpirau mâinile în mănuși.

— Loialiștii lui Comonot or să ne apere.

— Cred că‑i vor apăra pe ai noștri, dar ei nu dau nici doi bani pe oraș în sine. Lucian e de părere că ar trebui să reparăm tunelele, să le facem locuibile. Am mai supraviețuit acolo, și putem oricând reconstrui, a spus Glisselda ridicând un braț și apoi coborându‑l, de parcă i se părea de prisos și un simplu gest. Orașul acesta este moștenirea pe care mi‑a lăsat‑o bunica; a înflorit pe timp de pace. Urăsc ideea că ar trebui să renunț la el.

Eskar se întorcea, prinzând un curent de aer ascendent în partea estică a Dealului Cetății. Glisselda și cu mine ne‑am sprijinit de parapet pe când dragonul se apropia să aterizeze. Dinspre aripile ei întunecate, din care bătea cu putere, a venit un vânt sulfuros care ne‑a stins torțele. M‑am aplecat din cauza vântului, speriată că voi fi suflată peste margine. Eskar a aterizat pe acoperișul turnului și s‑a oprit cu aripile întinse, o umbră vie pe fundalul cerului. Am mai avut de‑a face cu dragoni – și eu sunt dragon pe jumătate –, dar priveliștea încă îmi ridica părul de pe ceafă. În fața ochilor noștri creatura întunericului cu colți și solzi s‑a înfășurat în aripi și s‑a strâns, s‑a răcit și s‑a condensat, învăluindu‑se în sine până când tot ce‑a rămas din ea a fost o femeie asemenea unei statui, cu părul scurt, goală pe acoperișul înghețat al turnului.

Glisselda și‑a dezbrăcat grațioasă haina de blană și s‑a apropiat de saarantras – dragonul în formă umană – întinzându‑i îmbrăcămintea deja încălzită. Eskar a făcut o plecăciune, iar Glisselda i‑a pus ușor mantia pe umerii goi.

— Bine ai venit înapoi, doamnă ministru subsecretar de stat, a spus tânăra regină.

— N‑am venit să stau, a răspuns Eskar scurt.

— Într‑adevăr, a aprobat Glisselda, fără vreo urmă de mirare în glas.

Era regină doar de trei luni, de când bunica ei se îmbolnăvise din cauza otrăvii și a mâhnirii, dar deja stăpânea la perfecție arta de a părea imperturbabilă.

— Ardmagarul Comonot știe?

— Îi sunt de mai mult folos acolo unde am fost până acum, a răspuns Eskar. O să‑nțeleagă când îi voi explica. Unde este?

— Doarme, mai mult ca sigur, a spus Glisselda.

Zâmbetul reginei ascundea un imens sentiment de enervare deoarece Comonot nu se obosise să stea treaz și s‑o întâmpine el însuși pe Eskar. Glisselda își păstra nemulțumirile la adresa lui Comonot pentru lecțiile de clavecin, așa că auzeam constant cât de nepăsător era; cât de mult se săturase să‑și ceară scuze față de aliații umani pentru comportamentul lui necioplit; cât de pregătită era ca el să‑și câștige războiul și să plece acasă.

Înțelegeam dragonii destul de bine, mulțumită unchiului meu Orma și a amintirilor pe care mi le lăsase mama. Comonot n‑o putea jigni pe Eskar, orice ar fi făcut. Într‑adevăr, ministrul subsecretar de stat se întreba de ce nu ne‑am dus și noi la culcare. În timp ce Glisselda era de părere că protocolul cerea o petrecere de bun‑venit, eu eram atât de însetată de dorința de a afla vești despre unchiul Orma, încât am înhățat imediat șansa de a o întâmpina personal pe Eskar.

Mă simțeam puțin copleșită s‑o văd din nou. Ultima dată o zărisem la infirmeria de la Sf. Gobnait, în timp ce‑l ținea protector de mână pe unchiul meu rănit; părea că a trecut un secol de‑atunci. I‑am întins instinctiv mâna și‑am întrebat‑o:

— Orma e bine? N‑ai venit cu vești proaste, sper.

Eskar s‑a uitat la mâna mea și‑a ridicat o sprânceană.

— E bine, asta dacă nu profită de absența mea să facă ceva ce n‑ar trebui.

— Vă rog, să intrăm, doamnă subsecretar de stat, a spus Glisselda. E o noapte geroasă.

Eskar își adusese în gheare o bocceluță cu haine, pe care a ridicat‑o din zăpadă și ne‑a urmat în josul scărilor înguste. Glisselda avusese prezența de spirit să lase o altă torță arzând în clopotniță și a luat‑o cu ea în timp ce coboram scările în spirală. Am străbătut o curte interioară mică, pe care zăpada o făcea să arate ca și cum era bântuită. Majoritatea celor din Castelul Orison dormeau, dar străjerii de noapte ne‑au urmărit din priviri cât am trecut printr‑un coridor din spate pentru a intra în castel. Dacă erau îngrijorați de sosirea unui dragon în miez de noapte erau prea profesioniști pentru a o arăta.

Un paj, prea adormit să‑și dea seama de Eskar, ne‑a ținut ușa care dădea în biroul noii Regine. Glisselda renunțase la camera încărcată de cărți a bunicii ei, aproape din superstiție, și alesese o altă încăpere, mai aerisită, care semăna mai degrabă cu un salon de primit oaspeți decât cu o bibliotecă. Un birou larg se afla în fața ferestrelor întunecate, iar tapițerii bogate îmbrăcau pereții. În fața șemineului, în stânga noastră, Prințul Lucian Kiggs ațâța de zor focul.

Kiggs aranjase patru scaune cu spătar înalt în fața focului și pusese un ceainic la fiert. S‑a îndreptat de spate ca să ne salute, netezindu‑și tunica stacojie, cu o expresie care nu trăda niciun sentiment, dar în ochi i se putea citi nerăbdarea.

— Doamnă ministru subsecretar de stat, a spus el, foarte protocolar față de femeia saarantras pe jumătate goală.

Eskar l‑a ignorat, iar eu mi‑am abținut un zâmbet. De‑abia dacă îl văzusem pe prinț în aceste trei luni, dar fiecare gest, fiecare buclă din părul lui negru încă mi‑erau dragi. Mi‑a întâlnit privirea pentru un scurt moment, apoi și‑a întors atenția spre Glisselda. Nu era politicos să se adreseze celui de‑al doilea compozitor al curții înaintea verișoarei, logodnicei și reginei sale.

— Te rog, ia un loc, Selda, a spus el, ștergând un praf imaginar de pe unul dintre scaunele din mijloc și întinzându‑i mâna. Cred că ești pe jumătate înghețată.

Glisselda i‑a luat mâna și l‑a lăsat s‑o ajute să se așeze. Era zăpadă pe tivul rochiei ei de lână; a scuturat‑o pe dalele pictate ale vetrei șemineului.

M‑am așezat pe scaunul cel mai apropiat de ușă. Fusesem invitată aici ca să primesc vești de la unchiul meu și trebuia să plec dacă începea o discuție despre secrete de stat, dar eram, neoficial, și un fel de traducător, care putea să înlesnească conversațiile dintre oameni și dragoni. Faptul că Glisselda încă nu‑l dăduse pe Comonot afară din palat se datora, în parte, diplomației mele.

Eskar și‑a aruncat bocceluța pe scaunul dintre mine și Glisselda și a început s‑o desfacă. Kiggs s‑a întors hotărât la focul din care s‑au revărsat scântei când a mai aruncat un buștean în șemineu.

— Ai venit cu vești bune despre război, Eskar? a întrebat el.

— Nu, a spus Eskar în timp ce și‑a găsit pantalonii și i‑a întors pe față. N‑am fost nici măcar în apropierea frontului. Și nici nu intenționez să merg acolo.

— Unde ai fost? am izbucnit eu, complet nepoliticoasă, dar și incapabilă să mă abțin.

Kiggs mi‑a întâlnit privirea, făcând o mișcare înțelegătoare din sprâncene.

Eskar a devenit tensionată.

— Cu Orma, după cum sunt sigură că ți‑ai dat seama. Nu‑mi place să spun unde. Dacă Cenzorii află unde este, mintea lui e pierdută. Îl vor goli complet de amintiri.

— În mod evident, niciunul dintre noi n‑o să le spună, a zis Glisselda, jignită.

Eskar și‑a îndesat capul și brațele în tunică.

— Iartă‑mă, a spus ea în timp ce și‑a scos iar capul la iveală. Precauția devine un obicei. Am fost în Porfiria.

M‑a străbătut un sentiment de ușurare, ca și cum aș fi fost sub apă timp de trei luni, iar acum puteam, în sfârșit, să respir. Am fost cuprinsă de o dorință puternică de a o îmbrățișa pe Eskar, dar știam că nu trebuia să încerc așa ceva. Dragonii au tendința să se zburlească atunci când sunt îmbrățișați.

Glisselda o privea pe Eskar cu ochii mijiți.

— Loialitatea ta față de Orma este admirabilă, dar îi datorezi mai mult Ardmagarului tău. I‑ar prinde bine un luptător puternic și deștept ca tine. Am văzut cum l‑ai răpus pe dragonul Imlann.

A urmat o pauză lungă. Imlann, bunicul meu dragon, a lovit la solstițiul de iarnă, a ucis‑o pe mama Glisseldei, a otrăvit‑o pe bunica ei și a încercat să‑l asasineze pe Ardmagarul Comonot. Orma s‑a luptat cu Imlann în văzduh și a fost grav rănit; Eskar a sosit la timp ca să‑l înfrângă pe Imlann. Între timp, un complot al generalilor dragoni, Vechiul Ard, care au regretat profund Tratatul lui Comonot cu Goredd, au pus la cale o lovitură de stat în Tanamoot. Au pus stăpânire pe capitala țării și l‑au declarat pe Comonot un proscris.

În cazul în care Comonot ar fi fost ucis, Vechiul Ard ar fi năvălit, pur și simplu, peste Goredd, reluând războiul pe care Comonot și Regina Lavonda îl opriseră cu patruzeci de ani în urmă. Dar Comonot a supraviețuit și avea Loialiști care erau dispuși să lupte pentru el. Până atunci, războiul se concentrase în munții din nord, dragon contra dragon, în timp ce Goredd privea cu circumspecție. Vechiul Ard îl voia pe Comonot, sfârșitul păcii cu oamenii și înapoierea terenurilor de vânătoare din sud; aveau să ajungă în sud până la urmă, dacă Loialiștii nu puteau să‑i țină pe loc.

Eskar și‑a trecut degetele prin părul ei scurt și negru, zburlindu‑l, și s‑a așezat.

— Nu pot să fiu generalul lui Comonot, a spus ea direct. Războiul este ilogic.

Kiggs, care luase ibricul de pe foc și începuse să umple ceștile cu ceai, a turnat prea mult într‑o ceașcă și s‑a fript la degete.

— Ajută‑mă să‑nțeleg, Eskar, a spus el, scuturându‑și mâna și încruntându‑se. Este ilogic să‑și vrea Comonot țara înapoi? Sau să se apere – atât pe el, cât și regatul Goredd – de violența Vechiului Ard?

— Nici una, nici alta, a spus Eskar, acceptând o ceașcă de ceai din partea prințului. Comonot e îndreptățit să lupte. Să răspunzi violenței cu violență este o reacție defensivă.

— Războiul generează război, am zis eu, citându‑l pe Pontheus, filosoful preferat al lui Kiggs.

 

 

Umbra dragonului, de Rachel Hartman

Traducere din limba engleză de Ruxandra Gogu

Editura Youngart, 2021, 616 pagini

https://bit.ly/UmbraDragonului

Alte titluri de Rachel Hartman:

Seraphina , Editura Youngart, colecţia Lectura 14 ani +
Seraphina | paperback , Editura Youngart, colecţia ( Paperback) Young

Cititi un FRAGMENT in avanpremiera din Cartea Prafului II: Federația secretă de Philip Pullman

Cartea Prafului I: Federația secretă, Philip Pullman

Traducere din limba engleză de Iulia Arsintescu

Colecția Arthur GOLD, Editura Arthur, 2021

         PRECOMANDA

„Tabăra adversă are o energie pe care tabăra noastră n‑o are. Vine din siguranța că are dreptate. Dacă ai siguranța asta, ești dispus să faci orice ca să ajungi la ce ți‑ai propus. E cea mai veche problemă omenească, Lyra, și anume diferența dintre bine și rău. Răul se poate manifesta fără scrupule, iar binele nu poate.“

Ferestrele dintre lumile multiple au fost pecetluite, aventurile memorabile din copilăria Lyrei Silvertongue se află de mult în urmă – cel puțin așa îi place să-și spună. Are douăzeci de ani și e studentă la Colegiul St. Sophia. Tinde uneori să creadă că totul este doar ceea ce pare și nimic mai mult, dar nu poate nega semnele primite de la o lume nevăzută despre care nici ea, nici Pantalaimon, daimonul ei, nu și-au imaginat că ar exista: o lume cuprinzând ființe și fenomene ce alcătuiesc federația secretă.

Lyra ajunge să pună sub semnul întrebării până și evenimentele din trecut atunci când află rolul jucat de Malcolm Polstead în salvarea vieții ei. De acum Lyra și Malcolm vor călători mult dincolo de hotarele Oxfordului, de-a lungul și de-a latul Europei, până în Levant, căutând un oraș bântuit de daimoni și un deșert despre care se spune că ar deține adevărul Prafului. Pericolele pe care le înfruntă vor pune la grea încercare tot ce au crezut că știu despre lume – și despre ei înșiși.

„Federația secretă este o revenire maiestuoasă către o nouă etapă din viața Lyrei, cu toată magia, folclorul și fantasticul pe care numai Philip Pullman le poate oferi.“ -Hypable

„Povestea lui Pullman ne provoacă în continuare să gândim. Iar proza lui este, ca de fiecare dată, convingătoare.“ -The Times

Alte titluri de Philip Pullman:

Materiile întunecate I. Luminile Nordului , Editura Arthur, colecţia Arthur GOLD

Materiile întunecate (II). Pumnalul tăinuit , Editura Arthur, colecţia Arthur GOLD

Materiile întunecate III: Ocheanul de ambră , Editura Arthur, colecţia Arthur GOLD

Materiile întunecate (I). Luminile Nordului , Editura Arthur, colecţia Excalibur

Materiile întunecate (II). Pumnalul tăinuit , Editura Arthur, colecţia Excalibur

Materiile întunecate (III). Ocheanul de ambră , Editura Arthur, colecţia Excalibur

Cartea Prafului I: La Belle Sauvage , Editura Arthur, colecţia Arthur GOLD

FRAGMENT:

Lyra nu putea dormi pentru că se gândea la jurnal și la înțelesul cuvântului akterrakeh. Avea legătură cu călătoria spre clădirea roșie și poate cumva cu separarea de daimon, dar se simțea prea obosită ca să mai înțeleagă ceva. Bărbatul ucis se putea separa, iar din cele scrise de dr. Strauss în jurnal, nimeni nu putea face călătoria rămânând intact. Să fi fost akterrakeh cuvântul folosit pentru separare de una dintre limbile locale?

Cel mai bine s‑ar fi putut gândi la toate stând de vorbă cu Pan. Dar el era inabordabil. Lectura despre separarea din Tashbulak a celor doi bărbați îl supărase, îl înfuriase, îl speriase – probabil toate aceste lucruri – la fel ca și pe ea, iar pe urmă ajunseseră din nou la nebunia cu romanul acela pe care el îl ura atât de mult. Existau o mulțime de lucruri în legătură cu care se contraziceau, iar cartea aceea era printre cele mai toxice.

Hiperchorasmienii, scrisă de un filozof german numit Gottfried Brande, era un roman extraordinar de la modă printre tinerii deștepți din toată Europa și chiar de mai departe. Reprezenta un fenomen editorial: avea nouă sute de pagini, un titlu imposibil de pronunțat (cel puțin până când Lyra învățase să pronunțe ch ca pe c), un stil neabătut de auster și nimic care să aducă a intrigă romantică, dar se vânduse în milioane de exemplare și influențase gândirea unei întregi generații. Spunea povestea unui tânăr care își propusese să‑l omoare pe Dumnezeu și reușise. Dar ce avea ea neobișnuit, calitatea care o evidenția față de orice altceva citise Lyra vreodată, era faptul că în lumea descrisă de Brande oamenii nu aveau daimoni. Erau absolut singuri.

La fel ca mulți alții, Lyra fusese vrăjită, hipnotizată de forța poveștii și simțise cum îi bubuie capul de la energia cu care protagonistul denunța absolut tot ce stătea în calea rațiunii pure. Până și misiunea de a‑l căuta pe Dumnezeu pentru a‑l ucide era exprimată în cei mai raționali termeni cu putință: era irațional ca el să existe și rațional să‑l distrugi. Nu exista nici urmă de limbaj figurativ, de metaforă sau ceva asemănător. La sfârșitul romanului, când eroul privește răsăritul din vârf de munte – moment care în mâinile altui scriitor ar fi putut reprezenta începutul unei noi epoci a cunoașterii, eliberate de superstiții și de ignoranță, naratorul respinge cu dispreț acest simbolism comun. Ultima propoziție suna așa: „Nu era nimic mai mult decât ce era.“

Printre cei de vârsta Lyrei, propoziția reprezenta un fel de reper al gândirii progresiste. Devenise la modă să discreditezi orice reacție emoțională exagerată, orice încercare de a descifra alte înțelesuri într‑o întâmplare oarecare sau orice argument care nu se justifica prin logica: „Nu este nimic mai mult decât ce este.“ Lyra însăși folosise de mai multe ori în discuții această propoziție și îl simțise pe Pan întorcându‑se disprețuitor de fiecare dată.

Când se treziră în dimineața de după ce citiseră jurnalul doctorului Strauss, neînțelegerea lor în legătură cu Hiperchorasmienii era în continuare vie și dureroasă. În timp ce se îmbrăca, Lyra zise:

— Pan, ce te‑a apucat în ultimul an? Tu nu erai așa. Noi nu eram așa. Ne contraziceam în legătură cu anumite lucruri fără să păstrăm o supărare monumentală…

— Nu‑ți dai seama cât de mult te afectează atitudinea asta pe care o etalezi? răbufni el, stând pe bibliotecă.

— Care atitudine? Despre ce vorbești?

— Omul acela are o influență nefastă. N‑ai văzut ce se‑ntâmplă cu Camilla? Sau cu băiatul acela din Balliol – cum îl cheamă, Guy Nu‑știu‑cum? De când au început să citească Hiperclismaticii sau cum se cheamă, au devenit aroganți și insuportabili în toate privințele. Își ignoră daimonii de parcă n‑ar exista. Văd și la tine ceva asemănător. Un fel de absolutism…

— Poftim? Spui numai prostii. Refuzi orice informație despre carte, dar crezi că ai dreptul s‑o critici…

— Nu dreptul, ci datoria! Lyra, refuzi să gândești. Sigur că știu despre ce‑i vorba în blestemata aia de carte. Știu exact tot ce știi și tu. Probabil chiar mai mult, fiindcă eu nu mi‑am anulat bunul simț, sau simțul a ceea ce‑i corect, așa cum ai făcut tu de când ai citit‑o.

— Pe tine te roade că povestea îi exclude pe daimoni.

Pan o privi urât, apoi sări înapoi pe birou. Ea se trase în spate. Uneori era foarte conștientă ce dinți ascuțiți avea.

— Ce vrei să faci? Să mă muști până îți dau dreptate?

— Chiar nu vezi? o întrebă el din nou.

— Văd o carte pe care o consider extrem de puternică și de captivantă intelectual. Înțeleg seducția rațiunii, lucidității și logicii. Nu – nu seducția – sunt convingeri pe care le împărtășesc. Nu‑i vorba de un puseu emoțional. Ține în întregime de gândirea rațională…

— Tot ce‑i emoțional nu poate fi decât spasm, da?

— Felul în care te porți…

— Nu, Lyra, nu mă asculți. Nu cred că mai avem nimic în comun. Nu pot suporta să te văd transformându‑te într‑un monstru respingător și limitat de logică rece. Te schimbi, despre asta‑i vorba. Nu‑mi place. Fir‑ar să fie, pe vremuri ne avertizam reciproc în legătură cu acest gen de…

— Și crezi că numai romanul e de vină?

— E și vina acelui individ pe care‑l cheamă Talbot. E la fel de rău, doar că mai laș.

— Talbot? Simon Talbot? Bagă‑ți mințile‑n cap, Pan. Nu există doi gânditori mai diferiți. După Talbot, nu există adevăr deloc. Brande…

— N‑ai văzut capitolul acela din Impostorul etern?

— Care capitol?

— Cel pe care a trebuit să te suport citindu‑l toată săptămâna trecută. E limpede că tu nu l‑ai înțeles, dar eu, da. Cel în care pretinde că daimonii sunt doar – cum le spune el? – proiecții psihologice fără realitate independentă. Acel capitol. Totul argumentat foarte drăgălaș, fermecător, cu o scriitură elegantă și spirituală, plină de paradoxuri inteligente. Știi despre ce vorbesc.

— Dar tu nu ai realitate independentă. Știi prea bine. Dacă eu mor…

— Nici tu nu ai, vacă proastă. Dacă mor eu, mori și tu. Touché!

Lyra se întoarse, prea furioasă să vorbească.

Simon Talbot era un filozof din Oxford despre a cărui carte recentă se discuta mult în universitate. În vreme ce Hiperchorasmienii era un succes de public considerat de critici o prostie și citit mai ales de tineri, Impostorul etern era favoritul experților literari, care îi lăudau eleganța stilului și inteligența ludică. Talbot era un sceptic radical, pentru care adevărul și chiar realitatea erau epifenomene de natura curcubeului, fără semnificație fundamentală. În farmecul sclipitor al prozei lui, tot ce era solid curgea, aluneca și se dispersa ca mercurul vărsat dintr‑un barometru.

— Nu, zise Pan. Nu sunt diferiți. Sunt două fețe ale aceleiași monede.

— Numai pentru ce spun – sau nu spun – despre daimoni. Nu‑i laudă suficient…

— Lyra, aș vrea să auzi ce spui. Ceva s‑a întâmplat cu tine. Ești în puterea unei vrăji sau mai știu eu ce. Oamenii ăștia sunt periculoși!

Fragment din 'Visul își alege visătorul', de Laini Taylor

„Un regal de roman uluitor, senzorial... intriga poveștii, încărcătura

emoțională și senzualitatea pură îl acaparează pe cititor din

ce în ce mai mult.”

Daily Mail

„Laini Taylor este excepțională și fără asemănare.”

Leigh Bardugo, autoare de bestselleruri New York Times

„Laini Taylor mi-a pus imaginația pe jar într-o asemenea

măsură încât am crezut că explodez. Acesta este tipul de poveste

care pavează calea viselor.”

RoshaniChokshi, autorul romanului The Star-Touched Queen

„Acest roman fantastic și complex se citește ca un vis.”

Heat

„Pregătiți-vă să fiți complet fermecați.”

Fabulous Magazine

„Te atrage în lumea viselor și nu te mai lasă s-o părăsești.”

SciFiNow

„Amatorii de lumi complex construite și de povești de dragoste

intense vor găsi (povestea) aceasta de-a dreptul fascinantă.”

Kirkus Review

„O lume complexă și multistratificată, a zeilor încleștați în

luptă cu oamenii... Superb scrisă într-un limbaj simultan sumbru,

luxuriant și încântător, cartea aceasta îi va lăsa pe cititori nerăbdători

să-i citească urmarea.”

PublishersWeekly

Prolog 

În cel de-al doilea Sabat al lunii a Douăsprezecea, în orașul Plângerea, a căzut o fată din cer. 

Pielea ei era albastră, iar sângele, roșu. 

A căzut peste o poartă de fier, turtind-o, și a rămas atârnată acolo, frântă la mijloc într-un unghi imposibil, asemeni unei mlă­dioase dansatoare din templu care s-ar arcui pe spate peste brațul unui iubit. Vârful unei gratii de fier forjat o țintuia în loc. S-a zbătut puțin, atât cât i-a trebuit sufletului să se desprindă, și boboci de floare arămii ca flăcările de torță au căzut din părul ei lung. 

Mai târziu, s-a spus că fuseseră inimi de colibri și nu boboci de floare. 

S-a spus că nu sângerase, ci plânsese cu lacrimi de sânge. Că fusese indecentă, lingându-și dinții în fața lor chiar și așa, cu capul în jos și pe moarte. Că vomitase un șarpe care se prefăcuse în fum când atinsese pământul. S-a spus că un roi de molii frenetice au venit la ea și au încercat să o ridice. 

Asta era adevărat. Numai asta.

Dar le-a fost cu neputință. Moliile nu erau mai mari decât gurile căscate ale copiilor și nici când s-au strâns câteva zeci nu au reușit s-o ridice, doar au tras de șuvițe din părul ei care se întuneca, până când aripile, îmbibate cu sângele ei, li s-au înmuiat. Au dispărut, împreună cu bobocii de floare, luate de un puternic suflu de vânt cu firișoare de țărână care a măturat pe neașteptate strada. Pământul s-a cutremurat. Cerul s-a rotit în jurul axei sale. O flamă bizară a țâșnit dintre vălătuci fum, iar oamenii din Plângerea și-au ferit ochii. Țărână împroșcată, lumină incandescentă și miros urât de sal­petru. Avusese loc o explozie. Ar fi putut muri toți, cu ușurință, însă murise numai fata, scuturată dintr-un buzunar al cerului. 

Picioarele ei erau desculțe, iar gura, mânjită de prune. Și buzuna­rele ei erau pline de prune. Era tânără și frumoasă, surprinsă și moartă. 

De asemenea, era albastră. 

Albastră ca opalul, ca azurul. Albastră ca albăstrelele sau ca aripile libelulelor, ca un cer de primăvară, nu de vară. 

Cineva a țipat. Țipătul a atras mai mulți oameni. Ceilalți au țipat și ei, nu fiindcă fata era moartă, ci pentru că fata era albastră, iar asta însemna ceva în Plângerea. Chiar și după ce bolta a încetat să se mai rotească, pământul s-a liniștit și ultimul vălătuc de fum scuipat din locul exploziei s-a risipit, țipetele au continuat, hră­nindu-se din glas în glas — un virus al aerului. 

Sufletul fetei albastre s-a adunat și s-a așezat, nefericit, pe vâr­ful ca de lance al gratiei de fier, la câțiva centimetri deasupra pro­priului piept nemișcat. Cu o exclamație șocată, și-a lăsat pe spate capul invizibil și a privit, cu jale, în sus. 

Țipetele au continuat. 

Și în capătul celălalt al orașului, pe un piedestal monolitic de metal neted ca oglinda, o statuie a tresărit, parcă trezită de tumult, și și-a ridicat încet masivul cap încornorat.

PARTEA I

***

shrestha[șres-ta], substantiv

Când un vis devine realitate — însă nu pen­tru cel care-l visează.

Cuvânt arhaic; vine de la Shres, cinicul zeu al norocului, despre care se crede că își pedepsește adoratorii dacă ofrandele lor i se par nepotrivite, dăruind altora împlinirea poftelor inimii lor.

Amintiri din Plângerea

Numele pot fi pierdute sau uitate. Nimeni nu știa asta mai bine decât Lazlo Rătăcitul. Avusese, mai întâi, un alt nume, însă acela murise, ca un cântec când nu mai rămâne nimeni care să îl cânte. Poate că fusese un nume de familie vechi, lustruit de multe generații de folosință. Poate că îi fusese dat de cineva care îl iubise. Îi plăcea să creadă asta, însă nu avea nicio idee. Tot ce avea era Rătăcitul și Lazlo— Rătăcit, fiindcă acesta era numele de familie care li se dădea tuturor copiilor găsiți în Regatul Zosma, iar Lazlo, după unchiul lipsit de limbă al unui călugăr. 

— I-a fost tăiată limba pe o galeră-închisoare, îi spusese Fra­tele Argos, când fusese suficient de mare să priceapă. Era un băr­bat tăcut și neobișnuit, iar tu erai un copil tăcut și neobișnuit, așa că Lazlomi-a venit imediat în minte. A trebuit să pun nume la atât de mulți copii în anul acela, încât îl alegeam pe primul care-mi trecea prin minte. 

A adăugat:

— Oricum, nu credeam că vei trăi. 

Acela fusese anul în care Regatul Zosma îngenunchease și pierduse cu nemiluita sângele bărbaților săi într-un război pentru nimic. Războiul, firește, nu se mulțumise doar cu soldații. Câmpu­rile au fost pârjolite, iar satele, prădate. Bande de țărani rămași fără casă cutreierau zonele rurale făcute una cu pământul, luptându-se cu ciorile pentru rămășițele treieratului. Atât de mulți muriseră, încât cotigile folosite pentru a duce hoții la spânzurătoare începu­seră să transporte orfanii pe la mănăstiri și abații. Ajungeau acolo ca mieii de tăiere, după spusele călugărilor, și nici nu știau mai multe decât mieii despre originile lor. Unii erau suficient de mari să-și cunoască măcar numele, însă Lazlo fusese sugar și bolnav, pe deasupra. 

— Cenușiu precum ploaia, așa erai, a spus Fratele Argos. Am fost sigur că vei muri. Dar ai mâncat, ai dormit și, cu timpul, ți-ai revenit. Nu ai plâns nici măcar o dată, lucru neobișnuit, însă ne-ai plăcut pentru asta. Niciunul dintre noi nu s-a călugărit ca să facă pe doica. 

La acestea, copilul Lazlo răspunsese, aprins: 

— Dar nici noi, copiii, nu ne-am născut ca să fim orfani. 

Totuși asta era, un orfan și un Rătăcit, și, cu toate că era încli­nat spre fantezie, nu își făcuse niciodată iluzii în această privință. Înțelesese, de când era numai un băiețel, că nu aveau să urmeze revelații. Nu avea să vină nimeni să îl ia acasă și nu avea să își cunoască niciodată numele adevărat. 

Poate de aceea misterul Plângerii îl acaparase complet. 

Existau două mistere, de fapt: unul vechi și altul nou. Cel vechi i-a deschis mintea, iar cel nou profitase și se strecurase și el înăun­tru, se rotise în zbor de câteva ori, apoi aterizase și se instalase, mormăind ca un dragon mulțumit într-un bârlog nou și confortabil.

Și acolo avea să rămână misterul, în mintea sa, respirând taina ani de-a rândul. 

Trebuie să fi avut legătură cu un nume și cu descoperirea că, pe lângă faptul că numele se puteau pierde sau puteau fi uitate, mai puteau și să fie furate. 

Avea cinci ani când se întâmplase, era băiat de pripas la Abația Zemonan și se furișase în bătrâna livadă, adăpost pentru fluturii aripa-nopții și aripi-de-dantelă, ca să se joace de unul singur. Era începutul iernii. Copacii erau negri și golași. Picioarele lui scrâșneau pe pământul înghețat la fiecare pas, iar norișorul răsuflării sale îl însoțea ca o stafie prietenă. 

Tocmai atunci, clopotul a bătut de Angelus, iar timbrul său de bronz s-a revărsat prin poarta oilor, peste zidurile livezii, în unde leneșe, pătrunzătoare. Era chemarea la rugăciune. Dacă nu se întorcea, avea să fie trecut absent, iar dacă era trecut absent, urma să fie biciuit. 

Nu s-a întors. 

Lazlo găsea mereu căi de a se strecura afară de unul singur, iar picioarele lui erau mereu vărgate de nuiaua de alun care atârna de un cârlig cu numele lui pe ea. Merita să scape de călugări, de reguli și de treburi, și de viața care îl strângea ca niște pantofi prea strâmți. 

Ca să se joace. 

— Faceți cale întoarsă acum, dacă nu vi s-a urât cu binele! a amenințat el niște dușmani imaginari. 

Ținea câte o „sabie” în fiecare mână: crengi de măr, negre, la capetele groase înfășurate cu sfoară, în chip de mânere. Era o zgâ­tie de om, micuț, cu urme de tăieturi pe scalp, unde îl ciupeau călugării cu briciul când îi rădeau părul contra păduchilor, însă se ținea cu o demnitate deosebită și nu exista nicio îndoială că în mintea lui, în acea clipă, era un războinic. Și nu orice războinic, ci un Tizerkan, cel mai vajnic care se aflase vreodată. 

— Niciun străin, s-a adresat el inamicilor, nu a văzut vreodată orașul interzis. Și nici nu îl vor vedea cât voi trăi eu. 

— Atunci, suntem norocoși, au răspuns inamicii, care erau mai adevărați pentru el în amurg, decât călugării ale căror incantații coborau dinspre abație. Fiindcă nu vei mai trăi multă vreme. 

Ochii lui Lazlo s-au îngustat. 

— Credeți că mă puteți învinge? 

Copacii întunecați au început să danseze. Fantoma respirației sale a plecat, purtată de o pală de vânt, dar a fost înlocuită de o alta. Umbra i s-a întins imensă dinainte, iar prin minte au început să-i străfulgere războaie străvechi și creaturi înaripate, un munte de oase de demon topite și, dincolo de el, orașul — un oraș pierdut în negura timpului. 

Acesta era misterul cel vechi. 

Îi venise de la un călugăr senil, Fratele Cyrus. Era invalid și căzuse în sarcina băieților de pripas să-i aducă mesele. Nu era bla­jin. Nu se purta nici ca un bunic, nici ca un mentor. Avea o strân­soare crâncenă și când îi apuca pe băieți de încheietură îi ținea cu orele, forțându-i să repete catehisme fără sens și să mărturisească tot soiul de păcate pe care ei abia dacă le pricepeau, darămite să le comită. Cu toții erau terorizați de el și de mâinile lui rășchirate, de prădător, iar băieții mai mari, în loc să îi apere pe cei mai mici, îi trimiteau în bârlogul lui, în locul lor. Lazlo era la fel de speriat precum ceilalți, însă se oferea să îi ducă toate mesele. 

De ce? 

Fiindcă Fratele Cyrus spunea povești. 

Poveștile nu erau privite cu ochi buni la abație. În primul rând pentru că distrăgeau de la contemplarea spirituală sau, mai rău, onorau zei falși, împingând la păcat. Dar Fratele Cyrus depășise asemenea idei. Mintea lui se desprinsese din balamale. Nu părea să înțeleagă unde se află, iar confuzia îl înfuria. Fața i se încorda și se înroșea. În timp ce perora, îi săreau stropi de salivă. Dar avea și momentele sale de calm, atunci când se strecura pe o ușă ascunsă în propria memorie și își amintea de copilărie și de poveștile spuse de bunica lui. Nu își amintea numele celorlalți călugări, nici rugă­ciunile care îi reprezentaseră vocația zeci de ani, însă poveștile curgeau năvalnic din el, iar Lazlo asculta. Asculta așa cum un cac­tus absoarbe ploaia. 

În părțile de miazăzi și de răsărit ale continentului Namaa — departe, foarte departe de Zosma, care se afla la miazănoapte — era un deșert întins, numit Elmuthaleth, a cărui traversare era o artă deprinsă de numai câțiva oameni și păzită cu strășnicie de oricare alții. Undeva, în pustia aceea, se afla un oraș care nu fusese văzut niciodată. Mai degrabă un zvon, o născocire din care răsăreau minuni, purtate de cămile peste deșert, pentru a aprinde imaginația oamenilor din lumea largă. 

Orașul avea un nume. 

Oamenii care conduceau cămilele și care aduceau minunile rosteau numele orașului și spuneau povești, iar numele și poveștile se răspândeau, își croiau drum, deopotrivă cu minunile, până în ținuturi îndepărtate, unde evocau peisaje și viziuni mirifice, cupole sclipitoare și cerbi albi îmblânziți, femei atât de frumoase încât îți topeau voința și bărbați cu iatagane care te orbeau cu strălucirea lor. 

Timp de secole, așa au stat lucrurile. Multe aripi de palate au fost consacrate consemnării minunilor, și rafturi de biblioteci, poveștilor. Negustorii s-au îmbogățit. Aventurierii au căpătat curaj și au pornit singuri în căutarea orașului. Nu s-a întors niciunul. Era un oraș interzis faranjilor— străinii — care, dacă supraviețuiau traversării Elmuthalethului, erau executați ca spioni. Nu că asta i-a oprit să mai încerce. Interzice-i cuiva un lucru, iar el și-l va dori ca pe mântuirea sufletului, cu atât mai mult când acel ceva ar putea fi o sursă de bogății nemaivăzute. 

Mulți au încercat. 

Niciunul nu s-a întors. 

Orizontul deșertului a dat naștere soarelui în nenumărate zile și se părea că nimic nu avea să se schimbe. Dar apoi, cu două sute de ani în urmă, caravanele nu au mai venit. În punctele de hotar de la apus de Elmuthaleth — Alkonost și altele — oamenii au așteptat, căutând să zărească siluetele deformate de căldură ale cămile­lor ieșind din pustietate, așa, ca întotdeauna; însă nu au mai ieșit. 

Și nu au mai ieșit. 

Și nu au mai ieșit. 

Editura Epica © Toate drepturile rezervate pentru ediția în limba română.

Fragment din "Urmașii de sânge și os" de Tomi Adeyemi

PRIMUL VOLUM DINTR-O TRILOGIE FANTASY YA CU

INFLUENȚĂ VEST-AFRICANĂ DESPRE O FATĂ CARE

TREBUIE SĂ LUPTE ÎMPOTRIVA PRIGOANEI UNUI REGE

CA SĂ READUCĂ POPORULUI EI MAGIA.

BLACK PANTHER WITH MAGIC & HARRY POTTER

MEETS GAMES OF THRONES

„Abil politic și extraordinar de bogat imaginativ, acesta este un fenomen în devenire, literalmente.”

– Entertainment Weekly

„Debutul exuberant al lui Adeyemi îi proiectează pe cititori în mijlocul unei lumi compacte, intense, pline de intrigi politice, magie invocativă și violenţă brutală. Cu o desfășurare cinematografică, narată din puncte de vedere alternative, cu acțiune artistic coregrafiată, lectura zboară spre finalul în suspans, care cu siguranță îi va face pe cititori să aștepte nerăbdători continuarea.”

– Booklist

„Plină de acțiune relatată în secvențe cinematografice și de creaturi demne de Războiul Stelelor, (cartea) asaltează granițele imaginației. Și deopotrivă chestionează conștiința. Războiul brutal descris de Adeyemi între kosidanii nobili, cu piele mai deschisă la culoare, și majii înrobiți, cu piele neagră pune întrebări provocatoare despre rase, clase și autoritate, ridicând ca avertisment o oglindă în fața societății noastre abrupt divizate.”

– The New York Times

BESTSELLER INTERNAȚIONAL

TRADUS ÎN 28 DE ȚĂRI

#1 BESTSELLER NEW YORK TIMES

FILM ÎN PRODUCȚIE LA FOX 2000

Fragment:

Interior Booklet Si Os_4 S... by on Scribd

TOMI ADEYEMI este o scriitoare americană de origine nigeriană și instructor la un atelier de scriere creativă din San Diego, California. După ce a absolvit Literatura engleză cu diplomă de merit la Universitatea Harvard, a studiat mitologia vest-africană, religia și cultura în Salvador, Brazilia. Când nu lucrează la romanele sale sau nu urmărește videoclipurile formației BTS, poate fi găsită pe blogul ei despre scrierea creativă, tomiadeyemi.com. 

Avanpremiera! Citeste acum un fragment din ,,Pe insulă” de Tracey Garvis Graves

Doi tineri, o insulă pustie și o iubire aproape interzisă.

,,-Nu-mi găsesc locul în lumea ta.

-Nici eu, a zis cu glas ferm, dar plin de tandrețe. Hai să ne făurim lumea noastră. Am mai făcut-o și înainte.”

This is EpicLove!

Anna Emerson este profesoară de engleză, are treizeci de ani și o nevoie disperată de a evada. Sătulă de iernile friguroase din Chicago și prinsă într-o relație care nu duce nicăieri, nu stă deloc pe gânduri atunci când i se propune să-și petreacă vara pe o insulă tropicală, ca profesor meditator pentru tânărul T.J. care are șaisprezece ani. 

T.J. Callahan nu-și dorește să plece nicăieri. Cancerul de care suferă este în remisiune și nu vrea decât să revină la rutina lui zilnică. Părinții însă îl bat la cap să-și petreacă vara în Maldive și să recupereze tot ce a pierdut în ultimul an de școală. 

Anna și T.J. urcă la bordul unui avion particular care trebuie să-i ducă la casa de vacanță a familiei Callahan. Avionul se prăbușește, și curând își dau seama că sunt aruncați pe o insulă nelocuită. 

La început, se luptă să supraviețuiască, dar pe măsură ce zilele devin săptămâni, apoi luni, cei doi încep să se confrunte cu tot mai multe greutăți, printre care și posibilitatea ca boala lui T.J. să recidiveze. În ziua în care T.J. își sărbătorește încă o zi de naștere pe insulă, Anna începe să se întrebe dacă nu cumva cea mai mare provocare dintre toate nu este faptul că trăiește alături de un băiat care, treptat, devine bărbat. 

Tracey Garvis Graves este o scriitoare americană de bestselleruri New York Times, Wall Street Journal și USA Today. Volumul său de debut, Pe insulă, s-a regăsit multe săptămâni pe lista New York Times cu cele mai bine vândute romane, a fost tradus în douăzeci și nouă de țări și este în proiect pentru realizarea unul film de lung metraj cu studiourile MGM și Temple Hill Productions. 

Puteți obține mai multe informații despre autoare, accesând: 

www.traceygarvisgraves.com

,,Pe insulă" de Tracey Garvis Graves, traducere din limba engleză și note de Adina Pintea

ÎN CURÂND ÎN LIBRĂRII!

Fragment:

,,Pe insulă”, Tracey Garvis Graves, traducere din limbaengleză de Adina Pintea, Editura Epica, colecția EpicLove, București, 2017

Anna

La o săptămână după ziua mea m-am pus în pat lângă el și am observat surprinsă că adormise deja. Am fost la pipi, după care am umplut sticla noastră de apă din colectorul de apă, dar nu mi-a luat decât câteva minute, iar T.J. nu adormea niciodată fără să facem mai întâi dragoste.

Dormea încă în dimineața următoare când m-am trezit și nu se trezise încă nici după ce fusesem la pescuit și la cules de nuci de cocos și fructe de pâine.

M-am urcat în pat. Avea ochii deschiși, dar părea foarte obosit. L-am sărutat pe piept.

— Te simți bine? l-am întrebat.

— Da, sunt doar obosit.

L-am sărutat pe gât, așa cum știam că îi place, dar m-am tras brusc înapoi.

— Hei, nu te opri.

Mi-am pus mâna pe gâtul lui.

     — T.J., aici e o umflătură.

A întins mâna și a pipăit locul cu degetele.

     — Probabil nu e nimic.

     — Ai zis că îmi spui dacă observi ceva.

     — Nu am știut.

     — Chiar arăți foarte obosit.

     — Nu am nimic.

M-a sărutat și a încercat să-mi dea tricoul jos.

M-am ridicat, mai departe de el.

    — Și atunci ce e cu umflătura aceea?

    — Nu știu. S-a dat jos din pat. Nu-ți face griji, Anna.

După micul dejun, m-a lăsat fără nicio tragere de inimă să-i palpez din nou gâtul. Am apăsat ușor cu degetele zona de sub maxilar și am descoperit noduli limfatici inflamați în amândouă părțile. Transpirase, oare, în timpul nopții? Nu eram sigură. Nu părea să fi slăbit. Aș fi observat dacă ar fi fost așa. Niciunul dintre noi nu spusese nimic despre ce însemnau acele umflături. Părea extenuat, așa că l-am trimis din nou în pat. M-am dus până în lagună, am intrat în apă și m-am lăsat să plutesc pe spate, cu ochii ațintiți spre albastrul cerului fără nori.

Cancerul revenise. Știam asta și o știa și el.

S-a trezit să mănânce de amiază, dar după ce am mâncat, el a adormit din nou până la ora cinei. Am intrat în casă ca să văd ce face. Când m-am aplecat să-l sărut, pielea lui mi-a pârjolit buzele.

   — T.J.!! A gemut când am pus dosul mâinii pe fruntea lui. Mă întorc imediat. Mă duc să aduc paracetamolul.

Am găsit trusa de prim-ajutor și am aruncat două pastile în palmă. L-am ajutat să le înghită cu apă, dar a dat totul afară după câteva minute.

L-am curățat cu un tricou și am încercat să-l mut puțin, pe o parte mai uscată a păturii. A țipat când l-am atins.

    — Bine, nu te mut. Spune-mi unde te doare.

    — Capul. În spatele ochilor. Peste tot.

Stătea nemișcat și nu scotea niciun cuvânt.

Am așteptat puțin și am mai încercat să-i dau paracetamol. Eram îngrijorată că avea să le vomite și pe acestea, dar de data asta au rămas în stomac.

   — Te vei simți mai bine curând, i-am zis, însă când am verifi­cat o jumătate de oră mai târziu, fruntea lui era și mai fierbinte.

Febra l-a chinuit toată noaptea. A vomitat din nou și nu suporta să îl ating pentru că spunea că simțea că i se sparg oasele.

În ziua următoare a dormit ore în șir. Nu a vrut să mănânce și abia dacă a băut ceva. Fruntea îi ardea atât de tare, încât m-am temut ca nu cumva febra să-i afecteze creierul.

Ăsta nu era cancer. Simptomele apăruseră prea brusc.

Dar dacă nu este cancer, atunci ce este? Și ce naiba fac?

Febra nu i-a scăzut și niciodată nu mi-am dorit mai mult gheață ca atunci. Ardea atât de tare, iar tricoul pe care i l-am udat și apoi l-am stors era probabil prea cald ca să-i răcorească fruntea, dar nu știam ce altceva să fac.

Buzele îi erau uscate și crăpate și am reușit să-i dau să bea niște apă cu pastile de paracetamol pisate. Voiam să-l țin în brațe, să-i alin durerea, să-i dau părul la o parte din ochi, dar atingerea mea îi provoca durere, așa că nu am făcut nimic.

O erupție și-a făcut apariția pe pieptul lui în cea de-a treia zi. Pete de un roșu aprins i-au apărut pe față și pe corp. Am crezut că poate febra era pe cale să scadă și că erupția de pe corp semnala că se lupta în continuare cu boala, dar a doua zi dimineață, erupția arăta mai rău și febra era mai mare. Neliniștit și iritabil, era când conștient, când își pierdea cunoștința, lăsându-mă pradă panicii atunci când nu-l puteam trezi.

În a cincea zi a început să-i curgă sânge din nas și din gură. Frica mă copleșea în valuri în timp ce-l ștergeam de sânge cu tri­coul meu alb; după-masă târziu, era deja roșu. Mi-am spus că sân­gerarea se oprise, dar nu avusesem dreptate. Corpul îi era acoperit de vânătăi acolo unde sângele îi băltise sub piele. Am stat întinsă lângă el ore întregi, plângând și ținându-l de mână.

    — Te rog, nu muri, T.J.