Cartea Prafului I: Federația secretă, Philip Pullman
Traducere din limba engleză de Iulia Arsintescu
Colecția Arthur GOLD, Editura Arthur, 2021
Lyra nu putea dormi pentru că se gândea la
jurnal și la înțelesul cuvântului akterrakeh. Avea legătură cu călătoria
spre clădirea roșie și poate cumva cu separarea de daimon, dar se simțea prea
obosită ca să mai înțeleagă ceva. Bărbatul ucis se putea separa, iar din cele
scrise de dr. Strauss în jurnal, nimeni nu putea face călătoria rămânând
intact. Să fi fost akterrakeh cuvântul folosit pentru separare de una
dintre limbile locale?
Cel mai bine s‑ar fi putut gândi la toate stând
de vorbă cu Pan. Dar el era inabordabil. Lectura despre separarea din Tashbulak
a celor doi bărbați îl supărase, îl înfuriase, îl speriase – probabil toate
aceste lucruri – la fel ca și pe ea, iar pe urmă ajunseseră din nou la nebunia
cu romanul acela pe care el îl ura atât de mult. Existau o mulțime de lucruri
în legătură cu care se contraziceau, iar cartea aceea era printre cele mai
toxice.
Hiperchorasmienii,
scrisă de un filozof german numit Gottfried Brande, era un roman extraordinar
de la modă printre tinerii deștepți din toată Europa și chiar de mai departe.
Reprezenta un fenomen editorial: avea nouă sute de pagini, un titlu imposibil
de pronunțat (cel puțin până când Lyra învățase să pronunțe ch ca pe c),
un stil neabătut de auster și nimic care să aducă a intrigă romantică, dar se
vânduse în milioane de exemplare și influențase gândirea unei întregi
generații. Spunea povestea unui tânăr care își propusese să‑l omoare pe
Dumnezeu și reușise. Dar ce avea ea neobișnuit, calitatea care o evidenția față
de orice altceva citise Lyra vreodată, era faptul că în lumea descrisă de
Brande oamenii nu aveau daimoni. Erau absolut singuri.
La fel ca mulți alții, Lyra fusese vrăjită,
hipnotizată de forța poveștii și simțise cum îi bubuie capul de la energia cu
care protagonistul denunța absolut tot ce stătea în calea rațiunii pure. Până
și misiunea de a‑l căuta pe Dumnezeu pentru a‑l ucide era exprimată în cei mai
raționali termeni cu putință: era irațional ca el să existe și rațional să‑l
distrugi. Nu exista nici urmă de limbaj figurativ, de metaforă sau ceva
asemănător. La sfârșitul romanului, când eroul privește răsăritul din vârf de
munte – moment care în mâinile altui scriitor ar fi putut reprezenta începutul
unei noi epoci a cunoașterii, eliberate de superstiții și de ignoranță,
naratorul respinge cu dispreț acest simbolism comun. Ultima propoziție suna
așa: „Nu era nimic mai mult decât ce era.“
Printre cei de vârsta Lyrei, propoziția
reprezenta un fel de reper al gândirii progresiste. Devenise la modă să
discreditezi orice reacție emoțională exagerată, orice încercare de a descifra
alte înțelesuri într‑o întâmplare oarecare sau orice argument care nu se
justifica prin logica: „Nu este nimic mai mult decât ce este.“ Lyra însăși
folosise de mai multe ori în discuții această propoziție și îl simțise pe Pan
întorcându‑se disprețuitor de fiecare dată.
Când se treziră în dimineața de după ce
citiseră jurnalul doctorului Strauss, neînțelegerea lor în legătură cu Hiperchorasmienii
era în continuare vie și dureroasă. În timp ce se îmbrăca, Lyra zise:
— Pan, ce te‑a apucat în ultimul an? Tu nu erai
așa. Noi nu eram așa. Ne contraziceam în legătură cu anumite lucruri
fără să păstrăm o supărare monumentală…
— Nu‑ți dai seama cât de mult te afectează atitudinea
asta pe care o etalezi? răbufni el, stând pe bibliotecă.
— Care atitudine? Despre ce vorbești?
— Omul acela are o influență nefastă. N‑ai văzut
ce se‑ntâmplă cu Camilla? Sau cu băiatul acela din Balliol – cum îl cheamă, Guy
Nu‑știu‑cum? De când au început să citească Hiperclismaticii sau cum se
cheamă, au devenit aroganți și insuportabili în toate privințele. Își ignoră
daimonii de parcă n‑ar exista. Văd și la tine ceva asemănător. Un fel de
absolutism…
— Poftim? Spui numai prostii. Refuzi
orice informație despre carte, dar crezi că ai dreptul s‑o critici…
— Nu dreptul, ci datoria! Lyra,
refuzi să gândești. Sigur că știu despre ce‑i vorba în blestemata aia de carte.
Știu exact tot ce știi și tu. Probabil chiar mai mult, fiindcă eu nu mi‑am
anulat bunul simț, sau simțul a ceea ce‑i corect, așa cum ai făcut tu de când
ai citit‑o.
— Pe tine te roade că povestea îi exclude pe
daimoni.
Pan o privi urât, apoi sări înapoi pe birou. Ea
se trase în spate. Uneori era foarte conștientă ce dinți ascuțiți avea.
— Ce vrei să faci? Să mă muști până îți dau
dreptate?
— Chiar nu vezi? o întrebă el din nou.
— Văd o carte pe care o consider extrem de puternică
și de captivantă intelectual. Înțeleg seducția rațiunii, lucidității și
logicii. Nu – nu seducția – sunt convingeri pe care le
împărtășesc. Nu‑i vorba de un puseu emoțional. Ține în întregime de gândirea
rațională…
— Tot ce‑i emoțional nu poate fi decât spasm,
da?
— Felul în care te porți…
— Nu, Lyra, nu mă asculți. Nu cred că mai avem
nimic în comun. Nu pot suporta să te văd transformându‑te într‑un monstru
respingător și limitat de logică rece. Te schimbi, despre asta‑i vorba.
Nu‑mi place. Fir‑ar să fie, pe vremuri ne avertizam reciproc în legătură cu
acest gen de…
— Și crezi că numai romanul e de vină?
— E și vina acelui individ pe care‑l cheamă
Talbot. E la fel de rău, doar că mai laș.
— Talbot? Simon Talbot? Bagă‑ți mințile‑n cap,
Pan. Nu există doi gânditori mai diferiți. După Talbot, nu există adevăr deloc.
Brande…
— N‑ai văzut capitolul acela din Impostorul
etern?
— Care capitol?
— Cel pe care a trebuit să te suport citindu‑l
toată săptămâna trecută. E limpede că tu nu l‑ai înțeles, dar eu, da. Cel în
care pretinde că daimonii sunt doar – cum le spune el? – proiecții psihologice
fără realitate independentă. Acel capitol. Totul argumentat foarte drăgălaș,
fermecător, cu o scriitură elegantă și spirituală, plină de paradoxuri inteligente.
Știi despre ce vorbesc.
— Dar tu nu ai realitate independentă. Știi
prea bine. Dacă eu mor…
— Nici tu nu ai, vacă proastă. Dacă mor eu,
mori și tu. Touché!
Lyra se întoarse, prea furioasă să vorbească.
Simon Talbot era un filozof din Oxford despre a
cărui carte recentă se discuta mult în universitate. În vreme ce Hiperchorasmienii
era un succes de public considerat de critici o prostie și citit mai ales de
tineri, Impostorul etern era favoritul experților literari, care îi
lăudau eleganța stilului și inteligența ludică. Talbot era un sceptic radical,
pentru care adevărul și chiar realitatea erau epifenomene de natura
curcubeului, fără semnificație fundamentală. În farmecul sclipitor al prozei
lui, tot ce era solid curgea, aluneca și se dispersa ca mercurul vărsat dintr‑un
barometru.
— Nu, zise Pan. Nu sunt diferiți. Sunt două
fețe ale aceleiași monede.
— Numai pentru ce spun – sau nu spun – despre
daimoni. Nu‑i laudă suficient…
— Lyra, aș vrea să auzi ce spui. Ceva s‑a
întâmplat cu tine. Ești în puterea unei vrăji sau mai știu eu ce. Oamenii ăștia
sunt periculoși!
No comments:
Post a Comment