Monday, October 11, 2021

Cititi un FRAGMENT in avanpremiera din Cartea Prafului II: Federația secretă de Philip Pullman


Cartea Prafului I: Federația secretă, Philip Pullman

Traducere din limba engleză de Iulia Arsintescu

Colecția Arthur GOLD, Editura Arthur, 2021


         PRECOMANDA


„Tabăra adversă are o energie pe care tabăra noastră n‑o are. Vine din siguranța că are dreptate. Dacă ai siguranța asta, ești dispus să faci orice ca să ajungi la ce ți‑ai propus. E cea mai veche problemă omenească, Lyra, și anume diferența dintre bine și rău. Răul se poate manifesta fără scrupule, iar binele nu poate.“

Ferestrele dintre lumile multiple au fost pecetluite, aventurile memorabile din copilăria Lyrei Silvertongue se află de mult în urmă – cel puțin așa îi place să-și spună. Are douăzeci de ani și e studentă la Colegiul St. Sophia. Tinde uneori să creadă că totul este doar ceea ce pare și nimic mai mult, dar nu poate nega semnele primite de la o lume nevăzută despre care nici ea, nici Pantalaimon, daimonul ei, nu și-au imaginat că ar exista: o lume cuprinzând ființe și fenomene ce alcătuiesc federația secretă.


Lyra ajunge să pună sub semnul întrebării până și evenimentele din trecut atunci când află rolul jucat de Malcolm Polstead în salvarea vieții ei. De acum Lyra și Malcolm vor călători mult dincolo de hotarele Oxfordului, de-a lungul și de-a latul Europei, până în Levant, căutând un oraș bântuit de daimoni și un deșert despre care se spune că ar deține adevărul Prafului. Pericolele pe care le înfruntă vor pune la grea încercare tot ce au crezut că știu despre lume – și despre ei înșiși.

„Federația secretă este o revenire maiestuoasă către o nouă etapă din viața Lyrei, cu toată magia, folclorul și fantasticul pe care numai Philip Pullman le poate oferi.“ -Hypable


„Povestea lui Pullman ne provoacă în continuare să gândim. Iar proza lui este, ca de fiecare dată, convingătoare.“ -The Times

Alte titluri de Philip Pullman:


FRAGMENT:

Lyra nu putea dormi pentru că se gândea la jurnal și la înțelesul cuvântului akterrakeh. Avea legătură cu călătoria spre clădirea roșie și poate cumva cu separarea de daimon, dar se simțea prea obosită ca să mai înțeleagă ceva. Bărbatul ucis se putea separa, iar din cele scrise de dr. Strauss în jurnal, nimeni nu putea face călătoria rămânând intact. Să fi fost akterrakeh cuvântul folosit pentru separare de una dintre limbile locale?

Cel mai bine s‑ar fi putut gândi la toate stând de vorbă cu Pan. Dar el era inabordabil. Lectura despre separarea din Tashbulak a celor doi bărbați îl supărase, îl înfuriase, îl speriase – probabil toate aceste lucruri – la fel ca și pe ea, iar pe urmă ajunseseră din nou la nebunia cu romanul acela pe care el îl ura atât de mult. Existau o mulțime de lucruri în legătură cu care se contraziceau, iar cartea aceea era printre cele mai toxice.

Hiperchorasmienii, scrisă de un filozof german numit Gottfried Brande, era un roman extraordinar de la modă printre tinerii deștepți din toată Europa și chiar de mai departe. Reprezenta un fenomen editorial: avea nouă sute de pagini, un titlu imposibil de pronunțat (cel puțin până când Lyra învățase să pronunțe ch ca pe c), un stil neabătut de auster și nimic care să aducă a intrigă romantică, dar se vânduse în milioane de exemplare și influențase gândirea unei întregi generații. Spunea povestea unui tânăr care își propusese să‑l omoare pe Dumnezeu și reușise. Dar ce avea ea neobișnuit, calitatea care o evidenția față de orice altceva citise Lyra vreodată, era faptul că în lumea descrisă de Brande oamenii nu aveau daimoni. Erau absolut singuri.

La fel ca mulți alții, Lyra fusese vrăjită, hipnotizată de forța poveștii și simțise cum îi bubuie capul de la energia cu care protagonistul denunța absolut tot ce stătea în calea rațiunii pure. Până și misiunea de a‑l căuta pe Dumnezeu pentru a‑l ucide era exprimată în cei mai raționali termeni cu putință: era irațional ca el să existe și rațional să‑l distrugi. Nu exista nici urmă de limbaj figurativ, de metaforă sau ceva asemănător. La sfârșitul romanului, când eroul privește răsăritul din vârf de munte – moment care în mâinile altui scriitor ar fi putut reprezenta începutul unei noi epoci a cunoașterii, eliberate de superstiții și de ignoranță, naratorul respinge cu dispreț acest simbolism comun. Ultima propoziție suna așa: „Nu era nimic mai mult decât ce era.“

Printre cei de vârsta Lyrei, propoziția reprezenta un fel de reper al gândirii progresiste. Devenise la modă să discreditezi orice reacție emoțională exagerată, orice încercare de a descifra alte înțelesuri într‑o întâmplare oarecare sau orice argument care nu se justifica prin logica: „Nu este nimic mai mult decât ce este.“ Lyra însăși folosise de mai multe ori în discuții această propoziție și îl simțise pe Pan întorcându‑se disprețuitor de fiecare dată.

Când se treziră în dimineața de după ce citiseră jurnalul doctorului Strauss, neînțelegerea lor în legătură cu Hiperchorasmienii era în continuare vie și dureroasă. În timp ce se îmbrăca, Lyra zise:

— Pan, ce te‑a apucat în ultimul an? Tu nu erai așa. Noi nu eram așa. Ne contraziceam în legătură cu anumite lucruri fără să păstrăm o supărare monumentală…

— Nu‑ți dai seama cât de mult te afectează atitudinea asta pe care o etalezi? răbufni el, stând pe bibliotecă.

— Care atitudine? Despre ce vorbești?

— Omul acela are o influență nefastă. N‑ai văzut ce se‑ntâmplă cu Camilla? Sau cu băiatul acela din Balliol – cum îl cheamă, Guy Nu‑știu‑cum? De când au început să citească Hiperclismaticii sau cum se cheamă, au devenit aroganți și insuportabili în toate privințele. Își ignoră daimonii de parcă n‑ar exista. Văd și la tine ceva asemănător. Un fel de absolutism…

Poftim? Spui numai prostii. Refuzi orice informație despre carte, dar crezi că ai dreptul s‑o critici…

— Nu dreptul, ci datoria! Lyra, refuzi să gândești. Sigur că știu despre ce‑i vorba în blestemata aia de carte. Știu exact tot ce știi și tu. Probabil chiar mai mult, fiindcă eu nu mi‑am anulat bunul simț, sau simțul a ceea ce‑i corect, așa cum ai făcut tu de când ai citit‑o.

— Pe tine te roade că povestea îi exclude pe daimoni.

Pan o privi urât, apoi sări înapoi pe birou. Ea se trase în spate. Uneori era foarte conștientă ce dinți ascuțiți avea.

— Ce vrei să faci? Să mă muști până îți dau dreptate?

— Chiar nu vezi? o întrebă el din nou.

— Văd o carte pe care o consider extrem de puternică și de captivantă intelectual. Înțeleg seducția rațiunii, lucidității și logicii. Nu – nu seducția – sunt convingeri pe care le împărtășesc. Nu‑i vorba de un puseu emoțional. Ține în întregime de gândirea rațională…

— Tot ce‑i emoțional nu poate fi decât spasm, da?

— Felul în care te porți…

— Nu, Lyra, nu mă asculți. Nu cred că mai avem nimic în comun. Nu pot suporta să te văd transformându‑te într‑un monstru respingător și limitat de logică rece. Te schimbi, despre asta‑i vorba. Nu‑mi place. Fir‑ar să fie, pe vremuri ne avertizam reciproc în legătură cu acest gen de…

— Și crezi că numai romanul e de vină?

— E și vina acelui individ pe care‑l cheamă Talbot. E la fel de rău, doar că mai laș.

— Talbot? Simon Talbot? Bagă‑ți mințile‑n cap, Pan. Nu există doi gânditori mai diferiți. După Talbot, nu există adevăr deloc. Brande…

— N‑ai văzut capitolul acela din Impostorul etern?

— Care capitol?

— Cel pe care a trebuit să te suport citindu‑l toată săptămâna trecută. E limpede că tu nu l‑ai înțeles, dar eu, da. Cel în care pretinde că daimonii sunt doar – cum le spune el? – proiecții psihologice fără realitate independentă. Acel capitol. Totul argumentat foarte drăgălaș, fermecător, cu o scriitură elegantă și spirituală, plină de paradoxuri inteligente. Știi despre ce vorbesc.

— Dar tu nu ai realitate independentă. Știi prea bine. Dacă eu mor…

— Nici tu nu ai, vacă proastă. Dacă mor eu, mori și tu. Touché!

Lyra se întoarse, prea furioasă să vorbească.

Simon Talbot era un filozof din Oxford despre a cărui carte recentă se discuta mult în universitate. În vreme ce Hiperchorasmienii era un succes de public considerat de critici o prostie și citit mai ales de tineri, Impostorul etern era favoritul experților literari, care îi lăudau eleganța stilului și inteligența ludică. Talbot era un sceptic radical, pentru care adevărul și chiar realitatea erau epifenomene de natura curcubeului, fără semnificație fundamentală. În farmecul sclipitor al prozei lui, tot ce era solid curgea, aluneca și se dispersa ca mercurul vărsat dintr‑un barometru.

— Nu, zise Pan. Nu sunt diferiți. Sunt două fețe ale aceleiași monede.

— Numai pentru ce spun – sau nu spun – despre daimoni. Nu‑i laudă suficient…

— Lyra, aș vrea să auzi ce spui. Ceva s‑a întâmplat cu tine. Ești în puterea unei vrăji sau mai știu eu ce. Oamenii ăștia sunt periculoși!




Follow on Bloglovin

No comments:

Si soarele e o stea

Bloguri, Bloggeri si Cititori