Fragment in AVANPREMIERA! Nu renunta, Simon de Rainbow Rowell (Editura Youngart)

Disponibilă pentru livrare din 15.12.2021

Simon Snow și Basilton Grimm-Pitch sunt colegi de cameră încă din primul lor an la Watford. Dar doar pentru că n-au de ales, din moment ce sunt dușmani juruiți și cel mai probabil unul dintre ei va sfârși ucis de mâna celuilalt. Norocul lor că nu mai au mult de îndurat: ultimul an școlar, de altfel pe cale să înceapă, va fi și ultimul an în care vor locui împreună. Însă întors la Watford după vacanța de vară, Simon descoperă că Baz e de negăsit. Cum e posibil ca inamicul lui cel mai aprig să nu profite de ultima ocazie de a-i face viața un calvar? Și unde să fi dispărut fără urmă?

Neliniștit că Baz ar putea pune la cale vreun complot odios, dar și îngrijorat mai mult decât e pregătit să accepte că i s-ar fi putut întâmpla ceva, Simon se reîntoarce în lumea magiei, pe care o găsește la fel de fabuloasă, dar mai întunecată și mai populată de monștri ca niciodată. În plus, au trecut douăzeci de ani de la ultima ridicare a Vălului, ceea ce înseamnă că morților li se va permite din nou să treacă pragul dintre lumea lor și lumea celor vii.

„Nu renunța, Simon este o capodoperă. Un roman plin de suspans și provocator, amuzant și terifiant, profund emoționant și foarte, foarte magic. Credeți-mă pe cuvânt, n-ați mai auzit niciodată de o asemenea școală de magie.“ - Lev Grossman

„O poveste de dragoste genială, sinceră și captivantă despre adolesenți care nu pot fi împărțiți pe categorii și care încearcă să reziste stresului, suferinței și provocării de a nu-și ascunde adevăratele identități. Zici că Rowell a întors pe dos cărțile din universul Harry Potter și ne arată părțile lor ascunse și absolut uluitoare.“ - Time Magazine

„Aprovizionați-vă cu mai multe exemplare; titlul ăsta cere să fie citit și răscitit.“ - Booklist

FRAGMENT:

3

Simon

 

Când ajung în gară, nu mă aşteaptă nimeni. Cel puţin niciun cunoscut – văd un taximetrist plictisit care a scris Snow pe un carton.

— Eu sunt, zic.

Pare suspicios. Nu prea par cine ştie ce fandosit de elev, mai ales când nu port uniformă. Sunt tuns prea scurt – mă rad în cap când se termină anul şcolar –, port adidaşi prea ieftini şi nu par destul de plictisit, abia mă abţin să nu mă uit în toate părţile.

— Eu sunt, repet, zburlindu-mă un pic. Vrei să-mi vezi buletinul?

Oftează lăsând cartonul.

— Dacă ai chef să te las pe coclauri, frate, n-o să stau să mă cert cu tine.

Mă sui pe bancheta din spate a taxiului şi-mi arunc geanta lângă mine. Şoferul porneşte motorul şi dă drumul la radio. Închid ochii; şi când am o zi bună mi se face rău de mașină dacă stau pe bancheta din spate, iar azi n-am o zi bună, sunt emoționat şi n-am mâncat decât o ciocolată şi o pungă de chipsuri cu aromă de brânză şi ceapă.

Mai am un pic.

E ultima oară când fac asta. Când mă întorc la Watford toamna. O să mă mai întorc, însă nu aşa, ca şi cum m-aş întoarce acasă.

La radio dau Candle in the Wind şi şoferul se apucă să cânte.

Lumânarea în vânt e un farmec periculos. Băieţii de la şcoală zic că poţi să-ţi creşti, cum se zice, rezistenţa cu el. Dar dacă pui accentul pe silaba greşită, o să stârneşti un incendiu de nestins. Un incendiu pe bune. N-aş încerca aşa ceva niciodată, nici dacă aş avea de ce, nu m-am priceput niciodată la lucrurile cu două înțelesuri.

Maşina dă într-o groapă şi mă azvârle înainte, de mă agăţ de scaunul din faţă.

— Pune-ţi centura, se răsteşte şoferul la mine.

Mi-o pun şi mă uit în jur. Deja am ieşit din oraş, suntem la ţară. Înghit în sec şi îmi îndrept bine umerii. Şoferul se apucă iar să cânte, în gura mare de-acum – never knowing who to turn to –, de parcă e total captivat de cântec. Îmi vine să-i zic eu lui să-şi pună centura.

Mai dăm într-o groapă şi mai că mă ciocnesc cu capul de capotă. Mergem pe un drum de ţară. De obicei nu pe aici se ajunge la Watford.

Mă uit rapid la şofer, în oglinda retrovizoare. Ceva scârţâie aici – are pielea verde-închis şi buzele roşii, culoarea cărnii crude.

Apoi mă uit drept la el, cum stă în faţa mea. E un taximetrist oarecare. Cu dinţii strâmbi şi nasul turtit. Cântând Elton John.

Iar în oglindă: pielea verde. Buzele roşii. Arătos ca un star pop. Goblin.

Nu mai stau să văd ce-mi coace. Îmi duc mâna la şold şi mă apuc să murmur incantaţia Sabiei Magilor. E o armă invizibilă – mai mult decât invizibilă de fapt, nici n-o ai cu tine până nu rosteşti cuvintele magice.

Goblinul mă aude cum îmi zic vraja şi se uită în ochii mei în oglindă. Rânjeşte și-și vâră mâna în haină.

Dac-ar fi Baz aici, sigur mi-ar înşira o listă cu toate farmecele pe care aş putea să le folosesc în clipa asta. Probabil ar găsi ceva în franceză tocmai bun pentru ocazie. Însă de cum îmi apare sabia în mână, îmi încleştez dinţii şi lovesc cu ea speteaza scaunului din faţă, retezând capul întors al goblinului cu tot cu tetieră. Voilà.

O clipă conduce mai departe, apoi volanul o ia razna. Graţie magiei, nu ne desparte nimic – îmi desfac centura şi mă reped peste scaun (şi locul ocupat înainte de capul goblinului), ca să apuc de volan. Probabil că apasă mai departe pe acceleraţie: deja am ieşit de pe drum şi luăm viteză.

Încerc să întorc maşina. De fapt, habar n-am să con‑ duc, trag zdravăn de volan spre stânga şi taxiul intră din plin pe lateral într-un gard de lemn. Perna cu aer mi se umflă în faţă şi mă trezesc azvârlit în spate – maşina se mai izbeşte de ceva, probabil alt gard. Nu credeam că aşa o să mor...

Până să găsesc un plan să mă salvez, taxiul se opreşte locului.

Sunt prăvălit pe jumătate la podea şi m-am lovit la cap mai întâi de geam şi apoi de banchetă. Când o să-i povestesc într-un final lui Penny episodul ăsta, n-o să pomenesc că mi-am scos centura de siguranţă.

Întind braţul deasupra capului şi trag de mânerul portierei. Portiera se deschide şi mă prăvălesc din taxi pe spate în iarbă. Se pare că am pătruns prin gard şi ne-am rotit cu maşina pe câmp. Motorul încă merge. Mă ridic gemând în picioare şi întind mâna prin geamul şoferului, ca să-l opresc.

E un tablou pe cinste. Perna cu aer e plină de sânge. Şi cadavrul la fel. Şi eu.

Dau deoparte geaca goblinului, însă nu găsesc decât un pachet de gumă de mestecat şi un cutter. Nu pare lucrarea Monotonului – în aer nu i se simte amprenta furnicătoare. Trag adânc o gură de aer ca să mă asigur.

Probabil e doar o altă misiune de răzbunare. Goblinii mi-au pus gând rău de când am ajutat Sabatul să-i alunge din Essex. (Îi hăpăiau pe beţivi prin budele cluburilor, iar Magul îşi făcea griji că o să piardă jargonul zonei.) Cred că goblinul care reuşeşte să mă lichideze o să fie pus rege.

Ăsta n-o să se aleagă cu nicio coroană. Sabia a rămas înfiptă în scaunul de lângă el, aşa că o scot şi o las să dispară la loc în şold. Apoi îmi amintesc de geantă şi o iau şi pe ea, ştergându-mă de sânge pe pantalonii de trening înainte să deschid geanta ca să scotocesc în ea după baghetă. Nu pot să las tot dezastrul ăsta în urmă şi nu cred că merită să păstrez vreo dovadă a întâmplării. Înalţ bagheta deasupra taxiului, simţind cum îmi năvălesc puterile în piele.

— Ajută-mă, şoptesc. Piei odată, pată blestemată!

Am văzut-o pe Penny scăpând de chestii înfiorătoare cu farmecul ăsta. Însă mie doar îmi curăţă un pic de sânge de pe pantaloni. E şi asta ceva, mă gândesc.

Magia mi se acumulează în braţ – învârtoşându-se până îmi tremură degetele.

— Haide, zic întinzând bagheta. Şterge tot!

Din baghetă şi degete curg scântei.

— Băga-mi-aş, hai odată...

Scutur mâna şi întind iar bagheta. Văd capul goblinului rostogolit pe iarba de la picioarele mele, cu pielea iar verde ca la început. Goblinii sunt al dracului de arătoşi. (Bine, toţi dracii arată destul de bine.)

— Pun pariu că l-ai mâncat pe taximetrist, zic dându-i un şut în direcţia taxiului.

Simt că-mi arde braţul.

— Topeşte-te-n aer! urlu.

Simt un şuvoi fierbinte înălţându-se din pământ şi pă­trunzându-mi până-n vârfurile degetelor de la mână, iar maşina dispare. Cu tot cu cap. Şi cu gard. Şi cu drum...

 

O oră mai târziu, asudat şi încă plin de sânge uscat de goblin şi praful ăla care iese din pernele cu aer, zăresc în sfârşit cum se profilează în faţă clădirile şcolii. (A dispărut doar o porţiune mică din drumul ăla de ţară, de-abia dacă era un drumeag amărât. A trebuit doar să mă întorc la şoseaua principală şi să pornesc de-a lungul ei încoace.)

Toţi Normalii au impresia că Watford e o şcoală-internat ultraexclusivistă. Ceea ce presupun că e adevărat. Domeniile sunt poleite cu vrăji amăgitoare. Ebb mi-a zis odată că şcoala e vrăjită încontinuu, pe măsură ce inventăm noi farmece. Aşa că e învăluită în straturi groase, ocrotitoare. Dacă eşti Normal, îţi ard ochii de la atâtea farmece.

Mă duc la porţile înalte de fier – deasupra cărora scrie ŞCOALA WATFORD – şi-mi sprijin capul de bare, ca să-mi simtă puterile.

Pe vremuri era de-ajuns. Porţile se deschideau pentru orice magician. Chiar asta scrie şi pe barele orizontale: MAGIA NE DESPARTE DE LUME; NIMIC SĂ NU NE DESPARTĂ UNII DE ALŢII.

— E o idee frumoasă, a spus Magul când a solicitat măsuri de siguranţă mai dure în Sabat, însă haideţi să nu lăsăm o poartă veche de şase secole să ne dicteze cum să ne apărăm. Nu mă aştept ca oamenii care-mi intră în casă să respecte inscripţiile brodate pe pernele de pe divan.

Am asistat şi eu la întrunirea aceea a Sabatului, alături de Penelope şi Agatha. (Magul voise să fim de faţă, ca să arate care e miza poveştii. „Copiii! Viitorul lumii noastre!“) N-am stat să ascult întreaga dezbatere. Mintea mi-a luat-o aiurea, tot gândindu-mă unde locuiește Magul de fapt şi dacă o să mă invite vreodată pe la el. Mi-era greu să-mi închipui că are casă, d-apoi perne ornamentale. Are un apartament aici la Watford, însă lipseşte cu săptămânile. Când eram mai mic, credeam că Magul trăieşte în pădure când e plecat şi se hrăneşte cu nuci şi fructe de pădure şi doarme în vizuini de bursuc.

An de an au întărit tot mai mult măsurile de siguranţă de la poarta şcolii şi de pe zidul exterior.

Una dintre Gărzile Magului – fratele lui Penelope, Premal – stă de pază azi înăuntru, ceva mai încolo. Probabil e foarte nemulţumit că l-au pus aici. Restul trupei Magului e probabil sus, la el în birou, punând la cale următoarea ofensivă, pe când Premal e aici jos, pe post de portar pentru boboci. Vine în faţa mea.

— Toate bune, Prem?

— Din câte văd, eu ar trebui să te întreb...

Mă uit în jos, la tricoul însângerat.

— Un goblin, zic.

Premal dă din cap şi îndreaptă bagheta spre mine, murmurând un farmec de curăţare. E la fel de puternic ca Penny. Poate să facă vrăji aproape pe muteşte.

Nu-mi place deloc să-şi încerce alţii farmecele de curăţare pe pielea mea, mă simt ca un copil mic.

— Mersi, zic oricum şi o iau pe lângă el.

Premal mă opreşte cu braţul.

— Stai o clipă, zice înălţând bagheta spre fruntea mea. Azi sunt măsuri speciale. Magul spune că Monotonul şi-a luat faţa ta.

Tresar, încercând să nu mă retrag din fața baghetei lui.

— Credeam că rămâne secret.

— Corect, a spus el. Numai că cei ca mine tre’ să ştie secretul ca să te apărăm ca lumea.

— Dacă eram Monotonul, zic, te-aş fi mâncat până acum.

— Poate că asta e şi ideea Magului, zice Premal. Măcar aşa am şti sigur că e el. (Lasă bagheta în jos.) Eşti în regulă. Du-te.

— Penelope a ajuns?

 Dă din umeri.

— Nu sunt păzitorul soră-mii.

O clipă, am impresia că o zice cu emfază, cu puterea magiei, că face un farmec, însă el îmi întoarce spatele şi se sprijină de poartă.

 

Pe Marele Câmp nu e nimeni. Probabil sunt unul dintre primii elevi care s-au întors. O iau la fugă, pur şi simplu pentru că pot, tulburând mai multe rândunici dosite laolaltă în iarbă. Ţâşnesc în jurul meu în aer, ciripind, iar eu o ţin tot într-o fugă. Peste Câmp, peste podul mobil, pe lângă un alt zid şi prin a doua şi a treia poartă.

Watford e aici din secolul al XVI-lea. E organizat ca o cetate zidită – terenurile şi pădurile sunt în afara zidu‑ rilor, clădirile şi curţile sunt înăuntru. Noaptea se ridică podul mobil şi nimic nu trece de şanţul cu apă şi porţile interioare.

Mă opresc din fugă de-abia când ajung la etajul de sus al Căminului Mimilor şi mă sprijin greu de uşa camerei mele. Scot Sabia Magilor şi mă tai cu ea în buricul degetului mare, lipindu-l apoi de piatră. Există o vrajă cu care aş putea să fac camera să mă recunoască după atâtea luni, însă merge mai rapid şi mai sigur cu sânge şi Baz nu e aici să mă miroasă. Îmi vâr degetul în gură şi deschid uşa zâmbind.

Camera mea. Peste câteva zile o să fie iar camera noastră, însă acum e a mea. Mă duc să întredeschid o fereastră. Aerul curat parcă e și mai dulce acum că sunt înăuntru. Deschid şi cealaltă fereastră, sugându-mi mai departe degetul, şi mă uit cum se rotesc firele de praf în adierea şi soarele care pătrunde înăuntru, apoi mă arunc pe pat.

Salteaua e veche – umplută cu puf şi întreţinută cu farmece – şi mă cufund în ea cu totul. Pe Merlin. Pe Merlin, Morgana şi Matusalem, ce bine că m-am întors. Mereu e bine când mă întorc.

Prima dată când m-am întors la Watford, în anul doi, m-am urcat din prima în pat şi am plâns ca un copil. Tot mai plângeam când a intrat Baz.

— De ce te-ai pus deja pe plâns? mi-a zis el printre dinţi. Îmi strici toate planurile, voiam să te fac eu să plângi mai încolo.

Acum închid ochii şi trag aer în piept cât pot de adânc:

Puf. Praf. Lavandă.

Apă, de la şanţ.

Plus izul ăla uşor acru – Baz zice că vine de la vârcosirene. (Nici să n-aduci vorba de vârcosirene de faţă cu Baz, uneori se apleacă peste fereastră şi scuipă în şanţ, ca să le facă în ciudă.)

Dac-ar fi aici, nu mi-ar ajunge mai nimic în nări, doar săpunul lui scump... Trag adânc aer în piept, încercând să simt aroma de cedru.

Clanţa uşii zornăie şi sar în picioare, ducându-mi mâna la şold şi invocând iar Sabia Magilor. E deja a treia oară pe ziua de azi, poate mai bine o ţin scoasă. Incantaţia e singurul farmec care-mi iese de fiecare dată, poate pentru că nu seamănă cu restul. E mai degrabă un soi de legământ: „Pentru dreptate. Pentru curaj. În apărarea celor slabi. Înfruntându-i pe cei puternici. Prin magie, înţelepciune şi bunătate.“

Nu trebuie să apară neapărat.

Sabia Magilor e a mea, însă nu aparţine nimănui. Nu-şi face apariţia decât dacă are încredere în tine.

Mânerul mi se materializează în mână şi ridic sabia sus, în dreptul umărului, chiar când Penelope deschide uşa.

Cobor sabia.

— N-ar trebui să poţi să faci aşa ceva, zic.

Ridică din umeri şi se aruncă pe patul lui Baz.

Simt că deja zâmbesc.

— N-ar trebui nici măcar să fii în stare să treci de uşa din faţă.

Penelope ridică iar din umeri şi-şi trage perna lui Baz sub cap.

— Dacă află Baz că te-ai atins de patul lui, te omoară, zic.

— Las’ să-ncerce.

Îmi rotesc mâna într-un anumit fel şi sabia dispare.

— Arăţi oribil, zice.

— Am avut de-a face cu un goblin pe drum încoace.

— Nu pot şi ei să voteze cine să le fie rege?

Şi-a luat un ton nonşalant, însă îmi dau seama că mă măsoară din ochi. Când m-a văzut ultima oară, eram tot numai vrăji şi zdrenţe. Când am văzut-o pe Penny ultima oară, totul se năruia în jur...

Tocmai scăpaserăm de Monoton, fugiserăm înapoi la Watford şi dăduserăm buzna în Capela Albă în toiul serbării de sfârşit de an – săraca Elspeth tocmai îşi primea premiul pentru cei opt ani de prezenţă neştirbită la ore. Eu încă mai sângeram (prin pori, nu se ştia de ce). Penny plângea. Veniseră ai ei – toate familiile erau de față – şi mama ei s-a apucat să ţipe la Mag: „Uită-te la ei, e numai vina ta!“ Apoi se vârâse frate-su Premal între ei şi începuse el să ţipe la ea. Lumea credea că eu şi Penny veniserăm cu Monotonul pe urmele noastre şi oamenii au luat-o la fugă din capelă cu baghetele în mâini. Era o debandadă de o sută de ori mai nasoală decât e normal la sfârşit de an şi nu părea doar debandadă. Părea sfârşitul.

 

Nu renunța, Simon, de Rainbow Rowell

Traducere din limba engleză de Ioana Filat

Editura Youngart, 2021, 536 pagini

https://bit.ly/NuRenuntaSimon

Cititi un FRAGMENT in avanpremiera din Cartea Prafului II: Federația secretă de Philip Pullman

Cartea Prafului I: Federația secretă, Philip Pullman

Traducere din limba engleză de Iulia Arsintescu

Colecția Arthur GOLD, Editura Arthur, 2021

         PRECOMANDA

„Tabăra adversă are o energie pe care tabăra noastră n‑o are. Vine din siguranța că are dreptate. Dacă ai siguranța asta, ești dispus să faci orice ca să ajungi la ce ți‑ai propus. E cea mai veche problemă omenească, Lyra, și anume diferența dintre bine și rău. Răul se poate manifesta fără scrupule, iar binele nu poate.“

Ferestrele dintre lumile multiple au fost pecetluite, aventurile memorabile din copilăria Lyrei Silvertongue se află de mult în urmă – cel puțin așa îi place să-și spună. Are douăzeci de ani și e studentă la Colegiul St. Sophia. Tinde uneori să creadă că totul este doar ceea ce pare și nimic mai mult, dar nu poate nega semnele primite de la o lume nevăzută despre care nici ea, nici Pantalaimon, daimonul ei, nu și-au imaginat că ar exista: o lume cuprinzând ființe și fenomene ce alcătuiesc federația secretă.

Lyra ajunge să pună sub semnul întrebării până și evenimentele din trecut atunci când află rolul jucat de Malcolm Polstead în salvarea vieții ei. De acum Lyra și Malcolm vor călători mult dincolo de hotarele Oxfordului, de-a lungul și de-a latul Europei, până în Levant, căutând un oraș bântuit de daimoni și un deșert despre care se spune că ar deține adevărul Prafului. Pericolele pe care le înfruntă vor pune la grea încercare tot ce au crezut că știu despre lume – și despre ei înșiși.

„Federația secretă este o revenire maiestuoasă către o nouă etapă din viața Lyrei, cu toată magia, folclorul și fantasticul pe care numai Philip Pullman le poate oferi.“ -Hypable

„Povestea lui Pullman ne provoacă în continuare să gândim. Iar proza lui este, ca de fiecare dată, convingătoare.“ -The Times

Alte titluri de Philip Pullman:

Materiile întunecate I. Luminile Nordului , Editura Arthur, colecţia Arthur GOLD

Materiile întunecate (II). Pumnalul tăinuit , Editura Arthur, colecţia Arthur GOLD

Materiile întunecate III: Ocheanul de ambră , Editura Arthur, colecţia Arthur GOLD

Materiile întunecate (I). Luminile Nordului , Editura Arthur, colecţia Excalibur

Materiile întunecate (II). Pumnalul tăinuit , Editura Arthur, colecţia Excalibur

Materiile întunecate (III). Ocheanul de ambră , Editura Arthur, colecţia Excalibur

Cartea Prafului I: La Belle Sauvage , Editura Arthur, colecţia Arthur GOLD

FRAGMENT:

Lyra nu putea dormi pentru că se gândea la jurnal și la înțelesul cuvântului akterrakeh. Avea legătură cu călătoria spre clădirea roșie și poate cumva cu separarea de daimon, dar se simțea prea obosită ca să mai înțeleagă ceva. Bărbatul ucis se putea separa, iar din cele scrise de dr. Strauss în jurnal, nimeni nu putea face călătoria rămânând intact. Să fi fost akterrakeh cuvântul folosit pentru separare de una dintre limbile locale?

Cel mai bine s‑ar fi putut gândi la toate stând de vorbă cu Pan. Dar el era inabordabil. Lectura despre separarea din Tashbulak a celor doi bărbați îl supărase, îl înfuriase, îl speriase – probabil toate aceste lucruri – la fel ca și pe ea, iar pe urmă ajunseseră din nou la nebunia cu romanul acela pe care el îl ura atât de mult. Existau o mulțime de lucruri în legătură cu care se contraziceau, iar cartea aceea era printre cele mai toxice.

Hiperchorasmienii, scrisă de un filozof german numit Gottfried Brande, era un roman extraordinar de la modă printre tinerii deștepți din toată Europa și chiar de mai departe. Reprezenta un fenomen editorial: avea nouă sute de pagini, un titlu imposibil de pronunțat (cel puțin până când Lyra învățase să pronunțe ch ca pe c), un stil neabătut de auster și nimic care să aducă a intrigă romantică, dar se vânduse în milioane de exemplare și influențase gândirea unei întregi generații. Spunea povestea unui tânăr care își propusese să‑l omoare pe Dumnezeu și reușise. Dar ce avea ea neobișnuit, calitatea care o evidenția față de orice altceva citise Lyra vreodată, era faptul că în lumea descrisă de Brande oamenii nu aveau daimoni. Erau absolut singuri.

La fel ca mulți alții, Lyra fusese vrăjită, hipnotizată de forța poveștii și simțise cum îi bubuie capul de la energia cu care protagonistul denunța absolut tot ce stătea în calea rațiunii pure. Până și misiunea de a‑l căuta pe Dumnezeu pentru a‑l ucide era exprimată în cei mai raționali termeni cu putință: era irațional ca el să existe și rațional să‑l distrugi. Nu exista nici urmă de limbaj figurativ, de metaforă sau ceva asemănător. La sfârșitul romanului, când eroul privește răsăritul din vârf de munte – moment care în mâinile altui scriitor ar fi putut reprezenta începutul unei noi epoci a cunoașterii, eliberate de superstiții și de ignoranță, naratorul respinge cu dispreț acest simbolism comun. Ultima propoziție suna așa: „Nu era nimic mai mult decât ce era.“

Printre cei de vârsta Lyrei, propoziția reprezenta un fel de reper al gândirii progresiste. Devenise la modă să discreditezi orice reacție emoțională exagerată, orice încercare de a descifra alte înțelesuri într‑o întâmplare oarecare sau orice argument care nu se justifica prin logica: „Nu este nimic mai mult decât ce este.“ Lyra însăși folosise de mai multe ori în discuții această propoziție și îl simțise pe Pan întorcându‑se disprețuitor de fiecare dată.

Când se treziră în dimineața de după ce citiseră jurnalul doctorului Strauss, neînțelegerea lor în legătură cu Hiperchorasmienii era în continuare vie și dureroasă. În timp ce se îmbrăca, Lyra zise:

— Pan, ce te‑a apucat în ultimul an? Tu nu erai așa. Noi nu eram așa. Ne contraziceam în legătură cu anumite lucruri fără să păstrăm o supărare monumentală…

— Nu‑ți dai seama cât de mult te afectează atitudinea asta pe care o etalezi? răbufni el, stând pe bibliotecă.

— Care atitudine? Despre ce vorbești?

— Omul acela are o influență nefastă. N‑ai văzut ce se‑ntâmplă cu Camilla? Sau cu băiatul acela din Balliol – cum îl cheamă, Guy Nu‑știu‑cum? De când au început să citească Hiperclismaticii sau cum se cheamă, au devenit aroganți și insuportabili în toate privințele. Își ignoră daimonii de parcă n‑ar exista. Văd și la tine ceva asemănător. Un fel de absolutism…

— Poftim? Spui numai prostii. Refuzi orice informație despre carte, dar crezi că ai dreptul s‑o critici…

— Nu dreptul, ci datoria! Lyra, refuzi să gândești. Sigur că știu despre ce‑i vorba în blestemata aia de carte. Știu exact tot ce știi și tu. Probabil chiar mai mult, fiindcă eu nu mi‑am anulat bunul simț, sau simțul a ceea ce‑i corect, așa cum ai făcut tu de când ai citit‑o.

— Pe tine te roade că povestea îi exclude pe daimoni.

Pan o privi urât, apoi sări înapoi pe birou. Ea se trase în spate. Uneori era foarte conștientă ce dinți ascuțiți avea.

— Ce vrei să faci? Să mă muști până îți dau dreptate?

— Chiar nu vezi? o întrebă el din nou.

— Văd o carte pe care o consider extrem de puternică și de captivantă intelectual. Înțeleg seducția rațiunii, lucidității și logicii. Nu – nu seducția – sunt convingeri pe care le împărtășesc. Nu‑i vorba de un puseu emoțional. Ține în întregime de gândirea rațională…

— Tot ce‑i emoțional nu poate fi decât spasm, da?

— Felul în care te porți…

— Nu, Lyra, nu mă asculți. Nu cred că mai avem nimic în comun. Nu pot suporta să te văd transformându‑te într‑un monstru respingător și limitat de logică rece. Te schimbi, despre asta‑i vorba. Nu‑mi place. Fir‑ar să fie, pe vremuri ne avertizam reciproc în legătură cu acest gen de…

— Și crezi că numai romanul e de vină?

— E și vina acelui individ pe care‑l cheamă Talbot. E la fel de rău, doar că mai laș.

— Talbot? Simon Talbot? Bagă‑ți mințile‑n cap, Pan. Nu există doi gânditori mai diferiți. După Talbot, nu există adevăr deloc. Brande…

— N‑ai văzut capitolul acela din Impostorul etern?

— Care capitol?

— Cel pe care a trebuit să te suport citindu‑l toată săptămâna trecută. E limpede că tu nu l‑ai înțeles, dar eu, da. Cel în care pretinde că daimonii sunt doar – cum le spune el? – proiecții psihologice fără realitate independentă. Acel capitol. Totul argumentat foarte drăgălaș, fermecător, cu o scriitură elegantă și spirituală, plină de paradoxuri inteligente. Știi despre ce vorbesc.

— Dar tu nu ai realitate independentă. Știi prea bine. Dacă eu mor…

— Nici tu nu ai, vacă proastă. Dacă mor eu, mori și tu. Touché!

Lyra se întoarse, prea furioasă să vorbească.

Simon Talbot era un filozof din Oxford despre a cărui carte recentă se discuta mult în universitate. În vreme ce Hiperchorasmienii era un succes de public considerat de critici o prostie și citit mai ales de tineri, Impostorul etern era favoritul experților literari, care îi lăudau eleganța stilului și inteligența ludică. Talbot era un sceptic radical, pentru care adevărul și chiar realitatea erau epifenomene de natura curcubeului, fără semnificație fundamentală. În farmecul sclipitor al prozei lui, tot ce era solid curgea, aluneca și se dispersa ca mercurul vărsat dintr‑un barometru.

— Nu, zise Pan. Nu sunt diferiți. Sunt două fețe ale aceleiași monede.

— Numai pentru ce spun – sau nu spun – despre daimoni. Nu‑i laudă suficient…

— Lyra, aș vrea să auzi ce spui. Ceva s‑a întâmplat cu tine. Ești în puterea unei vrăji sau mai știu eu ce. Oamenii ăștia sunt periculoși!

Cititi un FRAGMENT in avanpremiera din Miss Peregrine 5. Divanul păsărilor, de Ransom Riggs

Miss Peregrine 5. Divanul păsărilor, de Ransom Riggs

Traducere din limba engleză de Laura Ciobanu

Editura Youngart, 2021

BESTSELLER GARANTAT

PALPITANT. PLIN DE SUSPANS

O EXPERIENȚĂ LITERARĂ NEMAIPOMENITĂ

IMPOSIBIL SĂ O LAȘI DIN MÂNĂ

PRECOMANDA

Cu gură de moarte, H îi încredințează lui Jacob o misiune ieșită din comun: să se asigure că Noor Pradesh, o deosebită nouă în lumea lor, ajunge în siguranță în grija ultimului vânător de strigoi, o femeie pe nume V. Doar că sunt mulți cei care se țin pe urmele lui Noor și-i vor răul și, în plus, se pare că fata e subiectul unei profeții străvechi care prevestește apocalipsa inevitabilă. Jacob înțelege curând că, pentru a salva bizara și fascinanta lume a deosebiților, trebuie să o salveze mai întâi pe Noor și să-și ducă misiunea la bun sfârșit. Iar singura cale e să o găsească pe V, ale cărei puteri ar putea înclina balanța în favoarea lor. Problema e că V se ascunde și tot ce-și dorește e să nu fie găsită niciodată.

„Prieteni pierduți sunt regăsiți, limitele sunt testate și, cel mai surprinzător, trecutul iese la iveală. După finalul dramatic al acestui volum, cititorii nu pot decât să spere că următorul e aproape gata.“ Booklist

„Măi să fie! Ransom Riggs știe să spună o poveste! Dacă s-ar fi găsit în compania lordului Byron și-a lui Mary și Percy Shelley în Elveția ploioasă a anului 1818 și ar fi acceptat provocarea lui Byron de a scrie o poveste cu fantome, Frankenstein ar fi avut în Miss Peregrine un rival pe măsură.“ NPR.org

Alte titluri de Ransom Riggs:

Miss Peregrine 3. Biblioteca Sufletelor | paperback , Editura Youngart, colecţia ( Paperback) Young

Box set "Miss Peregrine" , Editura Youngart, colecţia ( Paperback) Young

Poveștile deosebiților , Editura Youngart, colecţia Lectura 14 ani +

Miss Peregrine 1. Căminul copiilor deosebiți | paperback , Editura Youngart, colecţia ( Paperback) Young

Miss Peregrine 1. Căminul copiilor deosebiți , Editura Youngart, colecţia Lectura 14 ani +

Miss Peregrine 2. Orașul pustiu , Editura Youngart, colecţia ( Paperback) Young

Miss Peregrine 3. Biblioteca Sufletelor , Editura Youngart, colecţia Lectura 14 ani +

Miss Peregrine 4. Harta zilelor , Editura Youngart, colecţia Lectura 14 ani +

 FRAGMENT:

Străzile din Pogonul Dracului erau înțesate de deosebiți și, parcă anume în acea după-amiază, straniile și uneori alarmantele contraste ale locului erau etalate din plin. Am trecut pe lângă o ymbrynă care învăța un grup de tineri deosebiți să consolideze o clădire folosindu-și talentele. Un băiat roșcat ridica o stivă de lemne prin puterea minții și două fete transformau o grămadă de dărâmături în pietriș, măcinând încet bolovanii cu dinții. Am mai trecut și pe lângă verii lui Sharon, constructorii de spânzurători, care conduceau cântând un grup de strigoi nefericiți, cu cătușe la picioare, urmați de o ymbrynă și un contingent de zece deosebiți desemnați ca gărzi.

În noaptea dinainte de trasul pe roată

Călăul la hoț a venit.

Sunt aici, a zis el, înainte să mori,

Un avertisment să-ți transmit.

— Nu cumva sunt deose…?

— Da, sunt, am răspuns.

— Și toți de aici sunt…?

I-am întâlnit privirea:

— Mda. La fel ca noi.

Ea a dat din cap uluită. Apoi a făcut ochii mari și și-a ridicat bărbia și, întorcându-mă, am zărit un bărbat nemaipomenit de înalt care se apropia de noi bălăbănindu-se pe caldarâm. Avea cel puțin patru metri și jumătate, iar jobenul pe care-l purta îi mai adăuga aproape un metru. Chiar dacă aș fi sărit cu brațele ridicate, nu i-aș fi putut ajunge nici măcar până în dreptul buzunarului pantalonilor înflorați de mărimea unui cort.

Hugh l-a salutat când a trecut pe lângă noi:

— Hullo, Javier, cum mai merge piesa?

Omul cel înalt s-a oprit prea brusc și a fost nevoit să dea din brațe și să se sprijine de acoperișul unei clădiri ca să nu cadă peste noi. Apoi și-a coborât privirea către Hugh.

— Scuze, nu v-am văzut acolo jos, a bubuit el. Din nefericire, piesa a dat de un obstacol. Câțiva dintre membri trupei au fost repartizați pentru o misiune de reabilitare a unei bucle, așa că o să repunem în scenă Menajeria de iarbă. Acum toți s-au adunat pe Pajiște și repetă.

Și a gesticulat cu brațul său de o lungime aproape normală înspre un petic de iarbă noroioasă de peste drum (chestia cea mai apropiată de un parc din tot Pogonul), unde o trupă de studenți la actorie ai doamnei Grackle se împleticea de colo colo în costume grotești de animale, repetându-și replicile.

Ne-am reluat drumul, în timp ce Noor îi privea cu gura căscată, captivată de tabloul atât de straniu, până când Hugh a izbit cu piciorul în pavaj, bombănind ca pentru sine:

— Ce păcat! Aș fi vrut să-l antrenez pe actorul care mă interpreta pe mine.

Noor s-a întors, având pe buze un început de zâmbet:

— Fac o piesă despre tine?

Am simțit cum începeam să roșesc de jenă:

— Eh, da, una dintre ymbryne are o trupă de teatru… Nu-i mare scofală.

Am fluturat din mână ca și cum subiectul nu merita să i se dea importanță și am privit încordat înainte, încercând să găsesc ceva care să-i distragă atenția și să o facă să schimbe subiectul.

— O, nu fi modest! a spus Hugh. E ditamai piesa despre cum ne-a ajutat Jacob să scăpăm de strigoi și l-a alungat pe Caul într-un iad interdimensional.

— E o mare onoare, a zis și Bronwyn rânjind larg. Jacob e o adevărată vedetă pe-aici.

— Uau! Ia uite la asta! am exclamat eu, sperând că Noor nu auzise ultimele cuvinte.

M-am răsucit și am arătat cu degetul o mulțime nu foarte numeroasă din vecinătatea Pieței Bețivanului, unde se părea că doi deosebiți se prinseseră într-un soi de întrecere.

— E un concurs de ridicat uși, a spus Bronwyn căzând în capcană. Am vrut și eu să mă înscriu, dar trebuie să mă antrenez mai întâi.

— Haideți să nu pierdem vremea, a zis Hugh, dar, când am ajuns lângă ei, Bronwyn s-a oprit să se uite, ceea ce am făcut și noi.

Vreo zece oameni stăteau pe o ușă așezată pe două capre de tăiat lemne. Un tânăr voinic concura cu o doamnă mai în vârstă și nu din cale-afară de musculoasă, dar cu o figură răutăcioasă de făcea apa să-nghețe.

— Asta e Sandina. E uimitoare, a spus Bronwyn.

Mica mulțime scanda numele ei: „Sandina! Sandina!“ Doamna a îngenuncheat, și-a proptit umerii ei largi sub ușă, apoi, gemând, s-a ridicat încet în picioare, în timp ce oamenii de deasupra ușii se clătinau și ovaționau.

Bronwyn ovaționa și ea, ba chiar și Noor a lăsat să-i scape un mic strigăt, cu chipul luminat de încântare și surpriză.

Încântare, nu groază. Nu repulsie. Am început să cred că își putea găsi locul aici.

Dintr-odată, mi-am dat seama că nu știam încotro ne îndreptam. Bronwyn și Hugh spuseseră ceva în legătură cu casa noastră, dar, ultima dată când verificasem, prietenii mei locuiau în dormitoarele întortocheate de la parterul Panbucliconului. Când am început să traversăm o punte pietonală șubredă peste Canalul Febrei, am întrebat în sfârșit încotro mergeam.

— În timp ce tu erai la tămăduitorii de oase, Miss P ne-a mutat din casa lui Bentham, departe de băieții băgăcioși și de urechile lor curioase, a explicat Hugh. Atenție la scândura asta, este desprinsă!

A sărit peste o scândură care s-a desprins și a căzut pleoscăind în apa neagră de sub noi. Noor a pășit peste ea cu ușurință, dar mie mi-a luat ceva timp să întind piciorul, făcând un pas forțat peste gaură.

Am ajuns pe malul celălalt, apoi am ținut-o de-a lungul Canalului până când am ajuns în fața unei case vechi și șubrede. Construcția ei părea să sfideze legile gravitației și arhitecturii. Parterul avea doar jumătate din lățimea ultimului etaj, ca și cum casa ar fi stat în cap, iar primul și al doilea etaj se întindeau în gol, fiind sprijinite de o pădure de picioroange și proptele de lemn înfipte în sol. Dacă partea de jos avea un aspect umil, aducând a colibă, etajul unu avea ferestre mari și coloane sculptate, iar etajul doi era acoperit cu un fel de cupolă pe jumătate terminată, toate îmbinate în unghiuri strâmbe și purtând patina timpului și a nepăsării.

— Nu e chiar cea mai elegantă locuință, a recunoscut Bronwyn, dar măcar este a noastră.

Atunci am auzit o voce ascuțită, familiară rostindu-mi numele și, lungindu-mi gâtul, am văzut-o pe Olive, ce apăruse plutind de după cupola acoperișului. Ținea în mână o găleată și o cârpă și avea o funie strâns legată în jurul mijlocului.

— Jacob, a țipat ea. E Jacob!

Mi-a făcut bucuroasă cu mâna și eu i-am răspuns în același fel, încântat să o revăd și ușurat de primirea ei prietenoasă.

În entuziasmul ei, Olive a scăpat găleata pe care o ținea în mână și aceasta a aterizat pe o porțiune de acoperiș pe care n-o puteam vedea, smulgându-i un țipăt de uimire cuiva, nu mi-am dat seama cui. Apoi ușa de la intrare a fost dată în lături atât de violent, încât una dintre balamale i-a zburat zăngănind.

Emma venea în fugă spre noi.

— Uite pe cine am găsit, a anunțat Bronwyn.

Emma s-a oprit la câțiva pași de locul unde mă aflam și m-a măsurat din cap până-n picioare. Purta cizme grele și negre și o salopetă albastră și aspră de muncitor. Obrajii îi erau roșii ca merele pe sub stratul de funingine și răsufla greu, ca și cum coborâse în fugă câteva rânduri de scări. Părea răvășită și pe fața ei se citea un amestec complicat de emoții: mânie și bucurie, suferință și ușurare.

— Nu știu dacă să te plesnesc sau să te îmbrățișez!

Am încercat să zâmbesc:

— Să începem cu o îmbrățișare?

— Tu, neghiobule, ne-ai speriat de moarte!

Recenzie: Saga #1, de Brian K. Vaughan si Fiona Staples

Războiul intergalactic pare să nu se mai sfârșească. Într-un univers din ce în ce mai primejdios și mai haotic, Alana și Marko, doi soldați din tabere opuse, se îndrăgostesc și riscă totul ca să aducă pe lume o nouă viață.

Saga este povestea dramatică a unei tinere familii care se zbate să-i ofere fiicei lor un viitor, departe de conflictul și ura care au pus stăpânire pe lumile din jur.

Fantezia și science-fictionul se împletesc cu măiestrie în această poveste impresionantă pentru publicul adult.

Recenzia:

Am mai citit nuvele grafice, dar niciodată una pentru adulți. 

Romanul Saga cu siguranță nu este pentru oricine. Pana și eu am avut momente de genul ''What the hell!?!?" și credeți-mă ca am mai citit dubioșenii la viata mea.

Nu prea am cu ce sa o compar. Ca să va faceți o idee, o sa va spun doar ca o sa aveți parte de: o iubire în stilul Romeo și Julieta, dar fără dramatisme, multa violenta, o protagonista cam spurcata la gura și multe replici amuzante menite sa condimenteze acest SF-fantasy.

Grafica este superba și chiar trebuie sa fiți atenți la fiecare detaliu pentru ca este arta pura.

Recomandam tuturor celor care vor sa citească acel ALTCEVA!

Romanul este dispoibil la Editura Grafic-ART si poate fi comandat AICI.