Fragment in AVANPREMIERA! Nu renunta, Simon de Rainbow Rowell (Editura Youngart)

Disponibilă pentru livrare din 15.12.2021

Simon Snow și Basilton Grimm-Pitch sunt colegi de cameră încă din primul lor an la Watford. Dar doar pentru că n-au de ales, din moment ce sunt dușmani juruiți și cel mai probabil unul dintre ei va sfârși ucis de mâna celuilalt. Norocul lor că nu mai au mult de îndurat: ultimul an școlar, de altfel pe cale să înceapă, va fi și ultimul an în care vor locui împreună. Însă întors la Watford după vacanța de vară, Simon descoperă că Baz e de negăsit. Cum e posibil ca inamicul lui cel mai aprig să nu profite de ultima ocazie de a-i face viața un calvar? Și unde să fi dispărut fără urmă?

Neliniștit că Baz ar putea pune la cale vreun complot odios, dar și îngrijorat mai mult decât e pregătit să accepte că i s-ar fi putut întâmpla ceva, Simon se reîntoarce în lumea magiei, pe care o găsește la fel de fabuloasă, dar mai întunecată și mai populată de monștri ca niciodată. În plus, au trecut douăzeci de ani de la ultima ridicare a Vălului, ceea ce înseamnă că morților li se va permite din nou să treacă pragul dintre lumea lor și lumea celor vii.

„Nu renunța, Simon este o capodoperă. Un roman plin de suspans și provocator, amuzant și terifiant, profund emoționant și foarte, foarte magic. Credeți-mă pe cuvânt, n-ați mai auzit niciodată de o asemenea școală de magie.“ - Lev Grossman

„O poveste de dragoste genială, sinceră și captivantă despre adolesenți care nu pot fi împărțiți pe categorii și care încearcă să reziste stresului, suferinței și provocării de a nu-și ascunde adevăratele identități. Zici că Rowell a întors pe dos cărțile din universul Harry Potter și ne arată părțile lor ascunse și absolut uluitoare.“ - Time Magazine

„Aprovizionați-vă cu mai multe exemplare; titlul ăsta cere să fie citit și răscitit.“ - Booklist

FRAGMENT:

3

Simon

 

Când ajung în gară, nu mă aşteaptă nimeni. Cel puţin niciun cunoscut – văd un taximetrist plictisit care a scris Snow pe un carton.

— Eu sunt, zic.

Pare suspicios. Nu prea par cine ştie ce fandosit de elev, mai ales când nu port uniformă. Sunt tuns prea scurt – mă rad în cap când se termină anul şcolar –, port adidaşi prea ieftini şi nu par destul de plictisit, abia mă abţin să nu mă uit în toate părţile.

— Eu sunt, repet, zburlindu-mă un pic. Vrei să-mi vezi buletinul?

Oftează lăsând cartonul.

— Dacă ai chef să te las pe coclauri, frate, n-o să stau să mă cert cu tine.

Mă sui pe bancheta din spate a taxiului şi-mi arunc geanta lângă mine. Şoferul porneşte motorul şi dă drumul la radio. Închid ochii; şi când am o zi bună mi se face rău de mașină dacă stau pe bancheta din spate, iar azi n-am o zi bună, sunt emoționat şi n-am mâncat decât o ciocolată şi o pungă de chipsuri cu aromă de brânză şi ceapă.

Mai am un pic.

E ultima oară când fac asta. Când mă întorc la Watford toamna. O să mă mai întorc, însă nu aşa, ca şi cum m-aş întoarce acasă.

La radio dau Candle in the Wind şi şoferul se apucă să cânte.

Lumânarea în vânt e un farmec periculos. Băieţii de la şcoală zic că poţi să-ţi creşti, cum se zice, rezistenţa cu el. Dar dacă pui accentul pe silaba greşită, o să stârneşti un incendiu de nestins. Un incendiu pe bune. N-aş încerca aşa ceva niciodată, nici dacă aş avea de ce, nu m-am priceput niciodată la lucrurile cu două înțelesuri.

Maşina dă într-o groapă şi mă azvârle înainte, de mă agăţ de scaunul din faţă.

— Pune-ţi centura, se răsteşte şoferul la mine.

Mi-o pun şi mă uit în jur. Deja am ieşit din oraş, suntem la ţară. Înghit în sec şi îmi îndrept bine umerii. Şoferul se apucă iar să cânte, în gura mare de-acum – never knowing who to turn to –, de parcă e total captivat de cântec. Îmi vine să-i zic eu lui să-şi pună centura.

Mai dăm într-o groapă şi mai că mă ciocnesc cu capul de capotă. Mergem pe un drum de ţară. De obicei nu pe aici se ajunge la Watford.

Mă uit rapid la şofer, în oglinda retrovizoare. Ceva scârţâie aici – are pielea verde-închis şi buzele roşii, culoarea cărnii crude.

Apoi mă uit drept la el, cum stă în faţa mea. E un taximetrist oarecare. Cu dinţii strâmbi şi nasul turtit. Cântând Elton John.

Iar în oglindă: pielea verde. Buzele roşii. Arătos ca un star pop. Goblin.

Nu mai stau să văd ce-mi coace. Îmi duc mâna la şold şi mă apuc să murmur incantaţia Sabiei Magilor. E o armă invizibilă – mai mult decât invizibilă de fapt, nici n-o ai cu tine până nu rosteşti cuvintele magice.

Goblinul mă aude cum îmi zic vraja şi se uită în ochii mei în oglindă. Rânjeşte și-și vâră mâna în haină.

Dac-ar fi Baz aici, sigur mi-ar înşira o listă cu toate farmecele pe care aş putea să le folosesc în clipa asta. Probabil ar găsi ceva în franceză tocmai bun pentru ocazie. Însă de cum îmi apare sabia în mână, îmi încleştez dinţii şi lovesc cu ea speteaza scaunului din faţă, retezând capul întors al goblinului cu tot cu tetieră. Voilà.

O clipă conduce mai departe, apoi volanul o ia razna. Graţie magiei, nu ne desparte nimic – îmi desfac centura şi mă reped peste scaun (şi locul ocupat înainte de capul goblinului), ca să apuc de volan. Probabil că apasă mai departe pe acceleraţie: deja am ieşit de pe drum şi luăm viteză.

Încerc să întorc maşina. De fapt, habar n-am să con‑ duc, trag zdravăn de volan spre stânga şi taxiul intră din plin pe lateral într-un gard de lemn. Perna cu aer mi se umflă în faţă şi mă trezesc azvârlit în spate – maşina se mai izbeşte de ceva, probabil alt gard. Nu credeam că aşa o să mor...

Până să găsesc un plan să mă salvez, taxiul se opreşte locului.

Sunt prăvălit pe jumătate la podea şi m-am lovit la cap mai întâi de geam şi apoi de banchetă. Când o să-i povestesc într-un final lui Penny episodul ăsta, n-o să pomenesc că mi-am scos centura de siguranţă.

Întind braţul deasupra capului şi trag de mânerul portierei. Portiera se deschide şi mă prăvălesc din taxi pe spate în iarbă. Se pare că am pătruns prin gard şi ne-am rotit cu maşina pe câmp. Motorul încă merge. Mă ridic gemând în picioare şi întind mâna prin geamul şoferului, ca să-l opresc.

E un tablou pe cinste. Perna cu aer e plină de sânge. Şi cadavrul la fel. Şi eu.

Dau deoparte geaca goblinului, însă nu găsesc decât un pachet de gumă de mestecat şi un cutter. Nu pare lucrarea Monotonului – în aer nu i se simte amprenta furnicătoare. Trag adânc o gură de aer ca să mă asigur.

Probabil e doar o altă misiune de răzbunare. Goblinii mi-au pus gând rău de când am ajutat Sabatul să-i alunge din Essex. (Îi hăpăiau pe beţivi prin budele cluburilor, iar Magul îşi făcea griji că o să piardă jargonul zonei.) Cred că goblinul care reuşeşte să mă lichideze o să fie pus rege.

Ăsta n-o să se aleagă cu nicio coroană. Sabia a rămas înfiptă în scaunul de lângă el, aşa că o scot şi o las să dispară la loc în şold. Apoi îmi amintesc de geantă şi o iau şi pe ea, ştergându-mă de sânge pe pantalonii de trening înainte să deschid geanta ca să scotocesc în ea după baghetă. Nu pot să las tot dezastrul ăsta în urmă şi nu cred că merită să păstrez vreo dovadă a întâmplării. Înalţ bagheta deasupra taxiului, simţind cum îmi năvălesc puterile în piele.

— Ajută-mă, şoptesc. Piei odată, pată blestemată!

Am văzut-o pe Penny scăpând de chestii înfiorătoare cu farmecul ăsta. Însă mie doar îmi curăţă un pic de sânge de pe pantaloni. E şi asta ceva, mă gândesc.

Magia mi se acumulează în braţ – învârtoşându-se până îmi tremură degetele.

— Haide, zic întinzând bagheta. Şterge tot!

Din baghetă şi degete curg scântei.

— Băga-mi-aş, hai odată...

Scutur mâna şi întind iar bagheta. Văd capul goblinului rostogolit pe iarba de la picioarele mele, cu pielea iar verde ca la început. Goblinii sunt al dracului de arătoşi. (Bine, toţi dracii arată destul de bine.)

— Pun pariu că l-ai mâncat pe taximetrist, zic dându-i un şut în direcţia taxiului.

Simt că-mi arde braţul.

— Topeşte-te-n aer! urlu.

Simt un şuvoi fierbinte înălţându-se din pământ şi pă­trunzându-mi până-n vârfurile degetelor de la mână, iar maşina dispare. Cu tot cu cap. Şi cu gard. Şi cu drum...

 

O oră mai târziu, asudat şi încă plin de sânge uscat de goblin şi praful ăla care iese din pernele cu aer, zăresc în sfârşit cum se profilează în faţă clădirile şcolii. (A dispărut doar o porţiune mică din drumul ăla de ţară, de-abia dacă era un drumeag amărât. A trebuit doar să mă întorc la şoseaua principală şi să pornesc de-a lungul ei încoace.)

Toţi Normalii au impresia că Watford e o şcoală-internat ultraexclusivistă. Ceea ce presupun că e adevărat. Domeniile sunt poleite cu vrăji amăgitoare. Ebb mi-a zis odată că şcoala e vrăjită încontinuu, pe măsură ce inventăm noi farmece. Aşa că e învăluită în straturi groase, ocrotitoare. Dacă eşti Normal, îţi ard ochii de la atâtea farmece.

Mă duc la porţile înalte de fier – deasupra cărora scrie ŞCOALA WATFORD – şi-mi sprijin capul de bare, ca să-mi simtă puterile.

Pe vremuri era de-ajuns. Porţile se deschideau pentru orice magician. Chiar asta scrie şi pe barele orizontale: MAGIA NE DESPARTE DE LUME; NIMIC SĂ NU NE DESPARTĂ UNII DE ALŢII.

— E o idee frumoasă, a spus Magul când a solicitat măsuri de siguranţă mai dure în Sabat, însă haideţi să nu lăsăm o poartă veche de şase secole să ne dicteze cum să ne apărăm. Nu mă aştept ca oamenii care-mi intră în casă să respecte inscripţiile brodate pe pernele de pe divan.

Am asistat şi eu la întrunirea aceea a Sabatului, alături de Penelope şi Agatha. (Magul voise să fim de faţă, ca să arate care e miza poveştii. „Copiii! Viitorul lumii noastre!“) N-am stat să ascult întreaga dezbatere. Mintea mi-a luat-o aiurea, tot gândindu-mă unde locuiește Magul de fapt şi dacă o să mă invite vreodată pe la el. Mi-era greu să-mi închipui că are casă, d-apoi perne ornamentale. Are un apartament aici la Watford, însă lipseşte cu săptămânile. Când eram mai mic, credeam că Magul trăieşte în pădure când e plecat şi se hrăneşte cu nuci şi fructe de pădure şi doarme în vizuini de bursuc.

An de an au întărit tot mai mult măsurile de siguranţă de la poarta şcolii şi de pe zidul exterior.

Una dintre Gărzile Magului – fratele lui Penelope, Premal – stă de pază azi înăuntru, ceva mai încolo. Probabil e foarte nemulţumit că l-au pus aici. Restul trupei Magului e probabil sus, la el în birou, punând la cale următoarea ofensivă, pe când Premal e aici jos, pe post de portar pentru boboci. Vine în faţa mea.

— Toate bune, Prem?

— Din câte văd, eu ar trebui să te întreb...

Mă uit în jos, la tricoul însângerat.

— Un goblin, zic.

Premal dă din cap şi îndreaptă bagheta spre mine, murmurând un farmec de curăţare. E la fel de puternic ca Penny. Poate să facă vrăji aproape pe muteşte.

Nu-mi place deloc să-şi încerce alţii farmecele de curăţare pe pielea mea, mă simt ca un copil mic.

— Mersi, zic oricum şi o iau pe lângă el.

Premal mă opreşte cu braţul.

— Stai o clipă, zice înălţând bagheta spre fruntea mea. Azi sunt măsuri speciale. Magul spune că Monotonul şi-a luat faţa ta.

Tresar, încercând să nu mă retrag din fața baghetei lui.

— Credeam că rămâne secret.

— Corect, a spus el. Numai că cei ca mine tre’ să ştie secretul ca să te apărăm ca lumea.

— Dacă eram Monotonul, zic, te-aş fi mâncat până acum.

— Poate că asta e şi ideea Magului, zice Premal. Măcar aşa am şti sigur că e el. (Lasă bagheta în jos.) Eşti în regulă. Du-te.

— Penelope a ajuns?

 Dă din umeri.

— Nu sunt păzitorul soră-mii.

O clipă, am impresia că o zice cu emfază, cu puterea magiei, că face un farmec, însă el îmi întoarce spatele şi se sprijină de poartă.

 

Pe Marele Câmp nu e nimeni. Probabil sunt unul dintre primii elevi care s-au întors. O iau la fugă, pur şi simplu pentru că pot, tulburând mai multe rândunici dosite laolaltă în iarbă. Ţâşnesc în jurul meu în aer, ciripind, iar eu o ţin tot într-o fugă. Peste Câmp, peste podul mobil, pe lângă un alt zid şi prin a doua şi a treia poartă.

Watford e aici din secolul al XVI-lea. E organizat ca o cetate zidită – terenurile şi pădurile sunt în afara zidu‑ rilor, clădirile şi curţile sunt înăuntru. Noaptea se ridică podul mobil şi nimic nu trece de şanţul cu apă şi porţile interioare.

Mă opresc din fugă de-abia când ajung la etajul de sus al Căminului Mimilor şi mă sprijin greu de uşa camerei mele. Scot Sabia Magilor şi mă tai cu ea în buricul degetului mare, lipindu-l apoi de piatră. Există o vrajă cu care aş putea să fac camera să mă recunoască după atâtea luni, însă merge mai rapid şi mai sigur cu sânge şi Baz nu e aici să mă miroasă. Îmi vâr degetul în gură şi deschid uşa zâmbind.

Camera mea. Peste câteva zile o să fie iar camera noastră, însă acum e a mea. Mă duc să întredeschid o fereastră. Aerul curat parcă e și mai dulce acum că sunt înăuntru. Deschid şi cealaltă fereastră, sugându-mi mai departe degetul, şi mă uit cum se rotesc firele de praf în adierea şi soarele care pătrunde înăuntru, apoi mă arunc pe pat.

Salteaua e veche – umplută cu puf şi întreţinută cu farmece – şi mă cufund în ea cu totul. Pe Merlin. Pe Merlin, Morgana şi Matusalem, ce bine că m-am întors. Mereu e bine când mă întorc.

Prima dată când m-am întors la Watford, în anul doi, m-am urcat din prima în pat şi am plâns ca un copil. Tot mai plângeam când a intrat Baz.

— De ce te-ai pus deja pe plâns? mi-a zis el printre dinţi. Îmi strici toate planurile, voiam să te fac eu să plângi mai încolo.

Acum închid ochii şi trag aer în piept cât pot de adânc:

Puf. Praf. Lavandă.

Apă, de la şanţ.

Plus izul ăla uşor acru – Baz zice că vine de la vârcosirene. (Nici să n-aduci vorba de vârcosirene de faţă cu Baz, uneori se apleacă peste fereastră şi scuipă în şanţ, ca să le facă în ciudă.)

Dac-ar fi aici, nu mi-ar ajunge mai nimic în nări, doar săpunul lui scump... Trag adânc aer în piept, încercând să simt aroma de cedru.

Clanţa uşii zornăie şi sar în picioare, ducându-mi mâna la şold şi invocând iar Sabia Magilor. E deja a treia oară pe ziua de azi, poate mai bine o ţin scoasă. Incantaţia e singurul farmec care-mi iese de fiecare dată, poate pentru că nu seamănă cu restul. E mai degrabă un soi de legământ: „Pentru dreptate. Pentru curaj. În apărarea celor slabi. Înfruntându-i pe cei puternici. Prin magie, înţelepciune şi bunătate.“

Nu trebuie să apară neapărat.

Sabia Magilor e a mea, însă nu aparţine nimănui. Nu-şi face apariţia decât dacă are încredere în tine.

Mânerul mi se materializează în mână şi ridic sabia sus, în dreptul umărului, chiar când Penelope deschide uşa.

Cobor sabia.

— N-ar trebui să poţi să faci aşa ceva, zic.

Ridică din umeri şi se aruncă pe patul lui Baz.

Simt că deja zâmbesc.

— N-ar trebui nici măcar să fii în stare să treci de uşa din faţă.

Penelope ridică iar din umeri şi-şi trage perna lui Baz sub cap.

— Dacă află Baz că te-ai atins de patul lui, te omoară, zic.

— Las’ să-ncerce.

Îmi rotesc mâna într-un anumit fel şi sabia dispare.

— Arăţi oribil, zice.

— Am avut de-a face cu un goblin pe drum încoace.

— Nu pot şi ei să voteze cine să le fie rege?

Şi-a luat un ton nonşalant, însă îmi dau seama că mă măsoară din ochi. Când m-a văzut ultima oară, eram tot numai vrăji şi zdrenţe. Când am văzut-o pe Penny ultima oară, totul se năruia în jur...

Tocmai scăpaserăm de Monoton, fugiserăm înapoi la Watford şi dăduserăm buzna în Capela Albă în toiul serbării de sfârşit de an – săraca Elspeth tocmai îşi primea premiul pentru cei opt ani de prezenţă neştirbită la ore. Eu încă mai sângeram (prin pori, nu se ştia de ce). Penny plângea. Veniseră ai ei – toate familiile erau de față – şi mama ei s-a apucat să ţipe la Mag: „Uită-te la ei, e numai vina ta!“ Apoi se vârâse frate-su Premal între ei şi începuse el să ţipe la ea. Lumea credea că eu şi Penny veniserăm cu Monotonul pe urmele noastre şi oamenii au luat-o la fugă din capelă cu baghetele în mâini. Era o debandadă de o sută de ori mai nasoală decât e normal la sfârşit de an şi nu părea doar debandadă. Părea sfârşitul.

 

Nu renunța, Simon, de Rainbow Rowell

Traducere din limba engleză de Ioana Filat

Editura Youngart, 2021, 536 pagini

https://bit.ly/NuRenuntaSimon