Wednesday, June 21, 2017

Avanpremiera! Citeste acum un fragment din „50 de zile înainte de sinucidere” de Stace Kramer



Romanul „50 de zile înainte de sinucidere” NU este o provocare sau un îndemn la sinucidere. Este un jurnal, destinul unei tinere ce redescoperă valoarea vieții căutând în fiecare zi răspunsuri cu speranța de a-și regăsi echilibrul.

Fragment:

Până acum, mi-a fost mereu teamă să îmi asum riscuri și am făcut de fiecare dată ceea ce mi s-a spus. Dar astăzi, când nu mai am prea mult de trăit, de ce să nu-mi asum niște riscuri și să arăt de ce sunt și eu în stare? Toată lumea crede că sunt o fată cuminte și ascultătoare, e vremea să distrug imaginea asta. Am ținut-o într-o goană și am ajuns la baza nautică, dar nu era nimeni. 
Și totuși, era trecut de șase. Am coborât pe ponton și am auzit că mă strigă cineva:
- Gloria!
Am tresărit surprinsă și l-am văzut pe Jake, care răsărise în fața mea.
- Îmi pare rău, nu am vrut să te sperii.
- Nu-i nimic... Salut.
- Salut.
După ce a tăcut câteva clipe, Jake mi-a întins un pachet de biscuiți.
- Îți plac?
- Da, la nebunie.
Apoi ne-am dus la capătul debarcaderului și ne-am așezat.
- Știu că e o întrebare prostească, dar ai un prieten apropiat?
Întrebarea m-a luat pe nepregătite, nimeni, niciodată, nu mi-a mai pus-o.
- Nu, de ce?
- Nu, nimic, așa, ca să știu.
Văzându-l atât de ezitant, am hotărât să iau frâiele în mâini și să-l invit la petrecere fără să mai stau pe gânduri.
- Ascultă, am o prietenă care mi-a zis de o petrecere la care pot invita pe cineva cunoscut. Vrei să vii cu mine?
- Super! Unde?
- Îți dau adresa.
Am scos o bucată de hârtie și un creion din buzunar și i-am scris adresa.
- Uite.
- Mișto, vin sigur.
- Ai mai fost la petreceri?
- Păi… nu. 
- Ei bine, n-ai să uiți niciodată această primă dată! 
- Mulțumesc… Știi, trebuie să îți spun ceva.
- Te ascult.
- Îți amintești că ieri m-ai întrebat dacă cunosc un băiat pe nume Adam?
- Da, îmi aduc aminte.
- Ei bine, eu sunt Adam.
M-a apucat brusc o durere cumplită de cap și parcă ceva s-a rupt în interiorul meu. Trăiesc un coșmar, nu se poate, nu poate fi adevărat.
- Ce?!
- Voiam să-ți spun de ieri, dar…
- Stai puțin, ce glumă e asta? zic eu, ridicându-mă brusc.
 - Nu, am crezut că ai să mă recunoști imediat.
- Oh, Doamne! Excelent! Super! Ți-ai bătut joc de mine a doua oară!
Ar fi imposibil de transpus în cuvinte ce am simțit în acel moment. Singura certitudine e că aș fi putut muri pe loc când am realizat că omul pe care mă temeam cel mai tare să-l revăd aici… a fost  de fapt alături de mine în tot acest timp!
- Gloria, eu…
- Spune-mi, de ce ai mințit? De ce ai susținut că te cheamă Jake?
- Nu știu. Chestia e că sunt un tip de la țară care nu a ieșit niciodată din bârlogul lui, iar tu… tu te-ai făcut așa de frumoasă. Am crezut că n-ai să vrei să stai de vorbă cu mine.
- Și așa și este. În orice caz, acum nu am nicio îndoială, nu vreau să mai vorbesc NICIODATĂ cu tine!
M-am răsucit pe călcâie și am plecat. Am simțit în mine aceeași durere ascuțită care m-a săgetat ori de câte ori am fost trădată.
- Gloria, stai! Hai să uităm copilăriile astea și de acum înainte să ne comportăm ca doi adulți.
- Jake… vreau să zic Adam. Urăsc să fiu mințită!
Cert este că în scurta mea existență am fost mințită de sute de ori. De mama, de pildă, când spune că mă iubește mai mult decât orice pe lume; sau de tata, când zice că pentru el cel mai mult contează familia, deși în timpul ăsta se culca cu șefa lui! Sunt sătulă de toate astea! Aș vrea să găsesc pe cineva care să fie sincer cu mine, măcar puțin, puțin de tot.
- De acord, recunosc că nu ar fi trebuit. Dar m-am simțit atât de bine cu tine… chiar dacă am fost la un pas să murim împreună! A fost ca și cum m-aș fi întors în copilărie, în perioada aceea despre care am atâtea amintiri frumoase, de altminteri mulțumită ție, cred. Îți doresc să fii fericită, căci cred că nu o să ne mai revedem.
Adam s-a întors și a plecat.
Inima a început să-mi bată nebunește și am înțeles că, dacă mai aștept o secundă, n-o să-l mai pot face să revină.
- Adam!
S-a oprit și s-a întors spre mine.
- Eu… îți propun să uităm toate neînțelegerile și să ne comportăm ca niște adulți, așa cum ai spus și tu.
- Grozav, în cazul ăsta, așază-te pe ponton.
Nu am înțeles ce voia, dar l-am ascultat. M-am așezat pe ponton și am început să privesc în zare. Adam s-a așezat lângă mine.
- Hei, salut. Ce faci aici? întreabă el.
- Păi… mai nimic, admir asfințitul, am răspuns, fără să înțeleg prea bine ce vrea. 
- Eu sunt Adam. Tu?
- Gloria.
Atunci am înțeles ce dorește. Voia să facem cunoștință, așa cum procedasem cu 10 ani în urmă, ca s-o putem lua de la zero, ștergând cu buretele toate supărările. Se schimbase mult, nu l-am recunoscut imediat. Se maturizase, devenise mai bărbat. Se făcea mai bine de o jumătate de oră de când stăteam așa, unul lângă altul, povestind ce-am mai făcut în ultimii șase ani, când s-a ridicat brusc și mi-a întins mâna.
- Hai, vino, vreau să-ți arăt ceva.
- Sper că nu o altă roată mare.
- A, nu, e un loc mai sigur.
Am luat-o pe strada principală a satului, amintindu-ne că am străbătut-o zilnic, când eram mici.
- Îmi aduc aminte că ne-am plimbat împreună pe aici. Exact în locul ăsta am sărit chiar și cu coarda elastică. Țin minte că m-am cățărat sus de tot și mi-era frică să sar în gol. 
- Da, țipai așa de tare, că ai speriat tot satul.
- Îți aduci aminte că odată am dat peste o turmă de bivoli în câmp și ai făcut pipi pe tine?
- Nu aveam decât șase ani, și erau așa de mulți, încât și un adult s-ar fi scăpat pe el.
- Da, siguuuur că da!
Am mai mers puțin, apoi Adam s-a oprit.
- S-ar spune că am ajuns.
M-am întors, dar nu am văzut decât copaci în jurul nostru.
- Unde am ajuns?
- Ține, zice Adam, întinzându-mi o lopățică.
- Ce-i aici, un buncăr secret?
- Ceva și mai grozav.
Am început să săpăm, eram absolut perplexă.
- Cred că am simțit ceva.
- Hai, încă un mic efort.
Am continuat să săpăm până ce am dat peste o cutiuță multicoloră.
- Îmi amintesc! E cutia în care ne-am pus toate secretele noastre!
- Da, și am jurat să rămânem prieteni pentru totdeauna și să o dezgropăm peste mulți ani.
Această întoarcere în copilărie mi-a încălzit inima; parcă aveam din nou șapte ani și dintr-odată viața mi s-a părut mai puțin dificilă.
- Ce mișto!
Am deschis cutia. Înăuntru erau poze cu noi, bilețelele pe care ni le scrisesem pe vremea aceea, niște pietricele, ambalajele bomboanelor noastre favorite și articole din ziare.
- Uite, brățările noastre împletite din plastic!
Când aveam opt ani, scrisesem pe două brățări „Prietenie pentru totdeauna”. Mai aveam puțin și izbucneam în plâns. Am luat una  și i-am întins-o lui Adam.
- Prinde-mi-o la mână.
Adam mi-a legat-o. Eu am luat a doua brățară.
- Acum e rândul meu.
I-am legat-o și eu.
- Acum, toate astea sunt ale tale, a spus el, întinzându-mi cutia.
- …Nu, sunt ale noastre, am răspuns eu, punând cutia în groapă. Îți propun să o îngropăm din nou.
- Ești sigură?
- Da.
Mi-am scos cerceii preferați și i-am pus în cutie.
Adam a desfăcut un fel de talisman pe care-l purta la gât și l-a pus înăuntru, apoi am îngropat împreună cutia.
- Mergem? întreb eu.
- Și jurământul?
Am zâmbit și am îngenuncheat.
- Eu, Gloria McPhin, jur să rămân pe vecie prietena lui Adam și jur că ne vom întoarce peste mulți ani să dezgropăm cutia noastră secretă.
Am scuipat în palmă și i-am întins-o lui Adam.
A îngenuncheat și el și a spus:
- Eu, Adam Greys, jur să rămân pe vecie prietenul Gloriei și jur că ne vom întoarce peste mulți ani să dezgropăm cutia noastră secretă.
A scuipat la rândul lui în palmă și ne-am strâns mâinile pentru a pecetlui legământul.
Am petrecut încă o seară formidabilă împreună. Simțeam din nou o puternică atracție față de el, deși încă eram puțin supărată că mă mințise. M-a condus până acasă. Mai aveam doar câteva minute la dispoziție pentru a-i spune „la revedere” înainte de a intra în casă unde mă aștepta pedeapsa supremă.
- Ne vedem la petrecere, atunci?
- Da, sigur că da.
S-a apropiat de mine ca și cum ar fi dorit să mă sărute, dar l-am oprit.
- Adam, noi suntem prieteni…
- Da… îmi pare rău. Gata, plec acum. Abia aștept să te revăd.
Mi-a sărutat mâna și a plecat.  
Pluteam în al nouălea cer, deși stăteam cu picioarele pe pământ.
- Gloria!
Ah, nu. Mama îmi frânge brusc aripile și cobor din norii mei, prăbușindu-mă pe pământ.
- Gloria, cum ai îndrăznit să-ți încui camera și să fugi pe fereastră?
- Mamă, nu mai țipa, te rog, pot să-ți explic totul.
- Nu am nevoie de blestematele tale de explicații! Ești pedepsită pentru o lună! Acum du-te repede și fă-ți  blestematul de bagaj!
Îmi dau seama că, indiferent ce aș spune, nu aș face decât să agravez lucrurile. Așa că tac și intru în casă să-mi adun lucrurile. Când ajung în camera mea, aud un zgomot.
E pisoiul. Iese de sub pat și se îndreaptă către mine, clătinându-se. Când mă vede, începe să toarcă. Mă las jos și mă uit în ochii lui îngrijorați și rugători.
- Îmi pare rău, puiule, dar va trebui să te las aici…
Atunci am început să plâng cu lacrimi fierbinți, realizând cât de netrebnică aș fi dacă aș lăsa să moară aici creatura asta nevinovată și fără apărare. Iau pisoiul și îl bag într-o pungă mare, ca să-l pot duce acasă fără ca cineva să-și dea seama. După ce ajung acasă, o să am timp să mă gândesc cum să procedez mai departe.
Cobor scara; toată familia mă așteaptă și urcăm în mașini. Mă așez pe bancheta din spate, ținând strâns punga la piept. După ce mă asigur că nu mă vede nimeni, deschid punga să văd ce face pisoiul. Constat că a adormit și suspin ușurată. Mașina demarează și pornim.
Chiar că a fost un weekend de neuitat. Îmi privesc încheietura cu brățara și mă gândesc la Adam. Sunt atât de fericită că l-am revăzut după atâția ani. Mă uit pe geamul din spate și văd acest loc în care mă simțeam atât de bine depărtându-se rapid. De mâine o iau de la capăt cu școala, dar și cu pedeapsa mea. Va trebui să croiesc un plan ca s-o șterg de acasă și, în ciuda tuturor, să mă duc la petrecerea lui Tezer.



Follow on Bloglovin

No comments:

Si soarele e o stea