Friday, October 13, 2017

Avanpremiera! Citeste acum un fragment din Fellside de M.R. Carey


Fellside e o inchisoare de maxima securitate pentru femei, situata undeva in capatul mlastinos din Yorkshire.

Jess Moulson si-ar putea petrece tot restul vietii acolo, desi nu-si aminteste crima pentru care e condamnata. Nu stie cum a murit baietelul de care avea grija in seara care i-a schimbat viata, dar presa s-a grabit s-o numeasca „criminala de copii“.

Fellside este un loc unde pana si peretii soptesc. Iar cea mai puternica este chiar vocea baietelului omorat. Mintea lui Jess ii joaca feste sau chiar i se cere ajutorul dintr-o alta lume? 

M.R. Carey imbina un crime thriller intunecat cu o inedita poveste cu fantome, plina de intorsaturi de situatie si de momente care taie respiratia. 

„Original, plin de suspans si extrem de puternic.“ - Guardian

„O carte care te bantuie si iti frange inima.“ - Vogue

Fragment:

E tare aiurea să te trezeşti din somn şi să nu mai ştii cine eşti.
            Jess Moulson, care nu avea habar că ar purta acest nume – sau oricare altul –, se pomeni culcată în aşternuturi albe, într-o cameră albă, năpădită de amintiri în roşu, galben şi portocaliu. Culorile astea se contopeau şi se scindau la nesfârşit, scăpate de sub control, învăluind-o în căldura lor, ca dogoarea care-ţi arde obrajii atunci când deschizi prea repede uşa de la cuptor.
            Cineva tocmai îi spusese ceva pe un ton destul de insistent. Îşi amintea vocile, scăzute şi foarte aproape de faţa ei.
            Faţa ei... Acum, că se gândea la ea, avea senzaţia că nu mai era a ei. Încercă s-o întrebe pe una dintre femeile în alb care intrau şi ieşeau de unde-i vine senzaţia asta, dar nu era în stare să deschidă prea mult gura şi, când o deschidea, nu putea să scoată decât câteva sunete sparte şi hârâieli foarte dureroase.
            Femeia se aplecă peste ea şi îi vorbi cu foarte multă blândeţe. Era mai tânără şi mai drăguţă decât Jess, dar tot reuşea să aibă un aer autoritar. O clipă, Jess nu-şi dădu seama ce anume putea să fie femeia aia. Cel mai probabil era asistentă sau doctoriţă, dar, în acele prime minute de dezorientare totală, ar fi putut să o confunde cu un fel de măicuţă, spunându-şi că, în ciuda tuturor dovezilor, ea trecea acum printr-o criză spirituală.
            - N-ai să fii în stare să vorbeşti câteva zile, îi spuse femeia aceea. Nici măcar să nu încerci. Ţi-au fost afectaţi plămânii şi mucoasa gâtului şi nu se vor vindeca dacă forţezi prea mult.
            Deci asistentă, nu măicuţă. Iar buba era la plămâni şi la gât. Înseamnă că sufletul îi era în regulă, deşi numai sănătos nu şi-l simţea.
            Jess făcu un gest cu braţul fără perfuzie. Nu ca să sugereze că nu ar interesa-o informaţia, ci ca să ceară mai multe. Dar asistenta ori nu a înţeles, ori n-a vrut s-o bage în seamă. Şi a plecat fără să-i mai spună nimic.
            Aşa că Jess a rămas singură, simţindu-se nu numai frustrată, ci şi speriată. Expresia de pe chipul asistentei fusese una foarte bizară. Plină de compasiune, dar şi de ceva asemănător cu reticenţa sau precauţia. Oare Jess avea vreo boală transmisibilă? Şi dacă da, atunci de ce s-a apropiat atât de mult de ea?
            Însă n-a apucat să-şi facă prea multe griji din cauza asta. În organismul ei era ceva ce o trăgea la somn. Aşa că cedă în faţa lui – capitulare repetată de mai multe ori în acea primă zi. Perioadele de luciditate erau scurte. Somnul era superficial şi bântuit de şoapte ale multor voci diferite. Şi aceleaşi întrebări o obsedau de fiecare dată când se trezea, de fiecare dată când ieşea cu greu din bezna aceea, aidoma unui înotător care reuşeşte să ajungă la suprafaţă chiar înainte de a-i ceda plămânii.
            Unde sunt? Cum am ajuns aici? Ale cui sunt gândurile astea? Ce s-a întâmplat înainte?
            Erau mai multe asistente care-şi făceau de lucru în jurul ei, nu una singură. Şi fiecare părea a avea propria-i misiune. Jess tot spera ca măcar una dintre ele să-i răspundă la întrebările pe care nu le putea pune. N-avea cum să nu fi învăţat asta la cursul de îngrijire medicală. Dacă un pacient se trezeşte din comă, trebuie să-l pui la curent cu ce s-a întâmplat. „Ai avut un accident foarte urât“, îi zici. Sau „Ai fost atacat şi jefuit şi ai fost lăsat să mori lângă o staţie de metrou.“
            Parcă asta îi suna cunoscut. Şi o mie de amintiri zvâcniră la gândul ăsta. Staţiile de metrou făcuseră dintotdeauna parte din viaţa ei, deci probabil că locuia în Londra. Dar nu-şi putea aminti nimic care să susţină ipoteza unui accident sau a unui jaf. În mintea ei era un gol – la fel cum este conturul rămas într-o foaie de ziar după ce ai decupat o figurină. Şi după aia arunci ziarul sau îi dai foc. Deocamdată ea nu mai era Jess. Ci o echivocă lipsă a lui Jess.
            Iar atunci când a început să-şi amintească, a copleşit-o aceeaşi senzaţie de confuzie totală, pentru că nu-şi amintea decât trezirile anterioare. Iată că prima zi nu fusese deloc prima. Era aici de mult mai mult timp, alternând stările de conştienţă şi inconştienţă, trăind un singur moment neguros, prelungit la nesfârşit.
            Trezirile anterioare fuseseră diferite de cele mai recente. Atunci dezorientarea ei fusese depăşită de o foame disperată, de nestăpânit. Era dependentă de droguri, iar amintirile acelea îi provocaseră o reacţie aproape fizică, de parcă mintea ei comprimată şi-ar fi recăpătat forma obişnuită. Şi avea nevoie de o doză. Avea nevoie să se simtă bine. O dată chiar se chinuise să se dea jos din pat şi, cu toate perfuziile alea agăţate de ea, se târâse până aproape de fereastră, intenţionând să iasă pe acolo şi să ajungă la cârciuma Hay Wain ca să facă rost de nişte heroină de la traficanţii de acolo. Pe fereastră se vedeau câteva clădiri înalte şi cerul, dar nu-şi putea da seama cât era până jos. Dar Jess fusese hotărâtă să încerce. Numai că au apărut femeile în uniforme albe şi au oprit-o.
            Acum, amintirea asta îi stârni din nou nevoia de droguri, numai că era mai atenuată. Mai uşor de ţinut în frâu. Foamea ei de droguri nu mai era atât de puternică, nu-i mai dădea frisoane, n-o mai îmboldea să coboare din pat. Stătea cuminte, într-un ungher al minţii ei, cerând politicos să i se acorde atenţie.
            Iar ăsta era un lucru înspăimântător. Întrucât, odată cu amintirile despre dependenţa ei, au venit altele, împinse spre suprafaţa minţii ei de o forţă interioară. O singură dată încercase să se lase de droguri, iar episodul acela nefericit o făcuse să nu-şi mai dea seama de trecerea zilelor şi săptămânilor. Dacă acum se afla iarăşi la dezintoxicare, probabil că zăcea în patul ăsta de foarte multă vreme.
            O speria şi senzaţia ciudată din obraji. Parcă nu-i mai aparţineau. Parcă îi aplicase cineva o mască din argilă parfumată şi uitase să i-o mai dea jos după ce se întărise.
            În ziua a treia a încercat să se ridice în capul oaselor. Au apărut în goana mare femeile în uniforme albe şi au culcat-o la loc.
            - Vreau o oglindă, le-a spus ea, cu un fel de urlet abia murmurat, aidoma celui mai prost sufleor din lume. Vă rog, daţi-mi o oglindă!
            Femeile în alb au schimbat priviri neliniştite, iar una dintre ele a luat o hotărâre. A ieşit câteva clipe şi s-a întors cu o pudrieră micuţă, probabil luată din poşeta unei colege. A ţinut-o apoi în faţa lui Jess care îşi şi-a văzut propriul chip holbându-se la ea. Şocul a fost unul foarte dur, pentru că nu era în stare să recunoască acel chip din oglindă.
            Însă nu era vorba despre amnezie. Ştia foarte bine cum trebuie să arate. În niciun caz cum se vedea ea acum. O, da, era o copie destul de bună, care ar fi putut să păcălească un străin. Şi nici nu arăta atât de rău – cu condiţia să stea nemişcată. Ba da, arăta. Ochii îi erau umflaţi, ca după foarte mulţi pumni. Pielea îi era prea întinsă şi lucioasă pe ici, pe colo. Şi avea culoarea nesănătoasă a burţii de peşte mort, de ai fi zis că a trăit un an sau doi ca Osama Bin Laden, ascunsă într-o grotă din munţi.
            Iar când încerca să vorbească, faţa ei se transforma într-o imagine de coşmar. Partea dreaptă a gurii era imobilă, fără viaţă. Aşa că partea stângă, mai însufleţită, se strâmba şi se pocea într-un şir de grimase oribile. Dispăruse orice urmă de simetrie şi ajungeai acum să-ţi dai seama că nici nu existase vreuna.
            - Te simţi bine? o întrebă sora care ţinea pudriera cu oglindă.
            Cu blândeţe. Ca atunci când examinezi o rană.
            Jess nu era în stare să-i răspundă. Pentru că nu exista niciun răspuns care să cuprindă toate emoţiile care o năpădiseră.
            În noaptea aceea, părţi din trecutul mai recent îi reveniră în somn. Vocile care şopteau erau tot acolo, ca şi cum la căpătâiul ei se purtau mii de conversaţi. Iar odată cu ele a apărut şi un sentiment de vulnerabilitate, senzaţia că ar zăcea goală într-o piaţă publică. Însă nu era singură acolo, ci înconjurată de o mulţime de oameni. Oameni invizibili, dar atât de mulţi, încât unii nici nu aveau loc. Astfel încât stăteau claie peste grămadă deasupra ei, aşa cum curge melasa caldă dintr-o tigaie.
            Jess nu mai visase din copilărie, totuşi acum vedea foarte multe imagini. Îşi ţinea faţa – o variantă miniaturală – în palme, apoi îşi răsfiră degetele şi o lăsa să cadă. Iar şi iar. Uneori foşnea atunci când cădea, alteori se auzea un zăngănit sau nu se auzea nimic.
            Şi apoi a apărut focul care se înălţa înaintea ei.
            Căţărându-i-se până în gură.
            Cuibărindu-se în ea.




Follow on Bloglovin


No comments:

Si soarele e o stea