Monday, September 25, 2017

Avanpremiera! Citeste acum un fragment din "Vrajitorul Vantului ( Seria Taramul Vrajitorilor #2)", de Susan Dennard


In Taramul Vrajitorilor, pe care cititorii l-au descoperit in Vrajitoarea Adevarului, sunt vremuri tulburi. Dupa ce a trecut de un obstacol ca prin minune, printul Merik e hotarat sa porneasca intr-o misiune grea. Strabate distante de poveste, descopera orase si urzeste un plan intreg. Totul, de dragul adevarului – despre tradarea surorii sale si despre nedreptatea suferita de cei fara aparare.

O amenintare zdravana planeaza asupra Taramului Vrajitorilor, un razboi sta sa izbucneasca, o poveste merge mai departe si aduce noi provocari. Fantezia, suspansul si umorul se intalnesc intr-un roman scris pentru toti iubitorii de aventuri.

„Hotie la drumul mare, lupta, prietenii, tradare, magie, pirati in largul marii si dragoste. Daca va place asa ceva in literatura fantasy, va fi o incantare.“ -- Robin Hobb



Fragment:

Înainte

Sânge pe podea.
Se prelinge în lături, adunându-se într-o rază de lună, înainte ca unduirea uşoară a corabiei să-l facă să se scurgă în partea opusă.
Prinţul dă drumul tecii şi se împleticeşte doi paşi, cu inima bă-tându-i nebuneşte în piept. N-a mai luat viaţa nimănui până acum. Se întreabă dacă asta îl va schimba.
Lama aşteaptă deasupra, prinsă în lemn, pe când tânărul de sub ea încearcă să se ridice în picioare. La fiecare mişcare a asasinului, gaura din abdomenul lui se mărește din ce în ce mai mult. Măruntaiele îi lucesc ca arginții în lumina difuză.
– Cine eşti? se aude glasul spart al prinţului, primul sunet pe care îl scoate de când s-a trezit în fața umbrei din propria cabină.
Slavă lui Noden că sabia tatălui său atârna deasupra patului, gata să intre în acţiune dacă ar fi fost atacat.
– Ea... te aşteaptă, răspunde cel care e pe cale să devină asasin. Încearcă încă o dată să se ridice, de data asta întinzând mâna stângă însângerată după mânerul sabiei.
Îi lipseşte degetul mic, observă prinţul absent, răsucind în gând pe toate părţile cuvântul ea. Nu există decât o singură ea care ar putea face asta. Doar o singură ea îl vrea pe prinţ mort – i-a și spus-o de nenumărate ori.
Prinţul se răsucește și deschide gura să strige, însă îl aude pe bărbat râzând în spatele lui. Un sunet scrâșnit, cu prea multe dimensiuni. Prea multă greutate.
Se întoarce. Bărbatul dă drumul sabiei. Se împleticeşte înapoi, până la peretele de lemn, cu şi mai mult sânge şi hohote de râs. Cu mâna dreaptă scoate ceva din buzunarul hainei. O ulcică de lut lo-vește podeaua. Se rostogoleşte. Prin sânge. Ajunge în capătul opus, lăsând o dâră lungă și strălucitoare de-a lungul cabinei.
Tânărul asasin scoate un ultim chicotit nenorocit, înainte să şoptească:
– Aprinde!
Prinţul ajunge pe stânca stearpă şi vede cum corabia îi este înghi-ţită de flăcări.
Căldura vuieşte în jurul lui, văpăile negre din marea de foc înăl-ţându-se aproape pe nevăzute deasupra valurilor. Numai albeaţa alchimică a miezului lor se vede strălucind.
Zgomotul mistuie totul. Trosnetul şi pocnetul lemnului cătrănit, care a înfruntat mai multe furtuni şi bătălii decât a trăit prințul.
Ar fi trebuit să fie mort. Pielea îi este înnegrită, părul pârlit în întregime, plămânii făcuți scrum.
Nu ştie cum a supravieţuit. Cum a ţinut piept mării de foc astfel încât toţi bărbaţii şi toate femeile de la bord să poată abandona nava. Poate că nu va rămâne în viaţă. Abia dacă se mai ţine pe picioare.
Echipajul lui urmăreşte scena de pe coastă. Unii suspină. Alţii urlă. Unii chiar cercetează ţărmul, valurile. Cei mai mulţi însă privesc în tăcere, la fel ca prinţul.
Ei nu ştiu că au fost vizitaţi de un asasin. Nu ştiu că ea aşteaptă veşti despre moartea lui.
Prinţesa Nubrevnei. Vivia Nihar.
Dacă află că asasinul a dat greş, o să încerce din nou să-l omoare pe prinţ. Atunci oamenii, echipajul lui, vor fi încă o dată în primej-die. De aceea, pe când se scufundă până la pământ, hotărăşte ca marinarii să nu afle niciodată că este încă în viaţă. Trebuie să-l creadă mort, la fel şi Vivia.
Unul pentru binele celor mulţi.
Începe să i se întunece privirea. Într-un sfârșit, închide ochii şi îşi aduce aminte ce îi spusese cândva mătuşa lui: „Neprihăniţii cad întotdeauna cel mai de sus“.
Într-adevăr, îşi spune în sinea lui, iar eu sunt dovada vie. Apoi Merik Nihar, prinţul Nubrevnei, alunecă într-un somn greu şi fără vise.


1

Dacă mori, există și unele avantaje!
Merik Nihar, prinţul Nubrevnei şi fost amiral al marinei nubrevnane, şi-ar fi dorit să se fi dat mort mai devreme. De când era un cadavru, reuşise să le dea de capăt mult mai multor lucruri.
Ca acum, de exemplu. Venise în Piaţa Judecăţii din inima oraşului Lovats cu un motiv întemeiat, iar motivul era as-cuns într-o cabană joasă, o prelungire a închisorii din spate, unde erau ţinute dosarele. Merik voia să citească dosarul unui prizonier anume. Un prizonier căruia îi lipsea degetul mic şi care acum se afla dincolo de ultimul recif de corali, pe fundul Iadului apos al lui Noden.
Merik îşi afundă faţa în gluga mantiei cafenii. Adevărat, chipul abia dacă îi putea fi recunoscut din pricina arsurilor, iar părul doar ce începuse să-i crească; însă, acoperit, ar fi fost protejat de toată nebunia din Piaţa Judecăţii.
Sau Piaţa Stejarului, cum mai era numită, datorită steja-rului uriaş din centru.
Trunchiul șters, gros cât un far şi cam tot pe atât de înalt, era crestat până sus, iar crengile nu mai înverziseră de zeci de ani. Copacul acela, se gândi Merik, privind creanga cea mai lungă, arată de parcă m-ar însoţi curând spre moarte.
Încă de dimineaţă, mulţimi de oameni se revărsară în piaţă valuri-valuri, mânaţi de curiozitate. Cine avea să fie umilit în public? Cine avea să fie înlănţuit de pietre, ţinut fără mâncare şi graţiat? Cine va simţi arsura frânghiei ru-pându-se – urmată de sărutul rece al mixinelor lui Noden?
Disperarea îi strângea pe oameni în cârduri. Familiile veneau să-i implore pe soldaţii nubrevnani să-i cruţe pe cei dragi, iar vagabonzii să cerşească mâncare, adăpost ori vreo îndurare de orice fel.
În ultima vreme, însă, nimeni nu se mai arăta îndurător ori milos. Nici măcar Merik Nihar.
Deja făcuse tot ce-i stătuse în putință; renunţase la tot în schimbul unui acord comercial cu familia Hasstrel din Cartorra. Aproape că încheiase unul şi cu marstokezii, însă moartea venise prea devreme.
Drumul lui Merik era acum blocat de o familie. O femeie cu doi băieţi strigau la cei care treceau pe lângă ei.
– Nu e o crimă să-ţi fie foame! ţipau într-un glas. Daţi-ne drumul, daţi-ne mâncare! Daţi-ne drumul, daţi-ne mâncare!
Băiatul cel mare, grozav de înalt şi slab ca o ofiuridă, se repezi la Merik.
– Nu e o crimă să-ţi fie foame! Se apropie şi mai mult: Daţi-ne drumul, daţi-ne mâncare...
Merik păşi în lături ca să-l evite pe băiat, îl ocoli prin stânga pe fratele lui şi trecu în goană pe lângă mamă. Ea era cea mai gălăgioasă dintre cei trei, cu părul decolorat de soare şi cu faţa brăzdată de furie.
Merik cunoştea prea bine acel sentiment, căci şi pe el tot furia îl motiva să meargă înainte. Chiar şi atunci când durerea îi săgeta trupul, iar rănile de pe piept i se deschideau când le atingea ţesătura aspră.
Oamenii dimprejur începură să scandeze: Daţi-ne drumul, daţi-ne mâncare! Nu e o crimă să-ţi fie foame! Merik descoperi că pasul i se iuţise, sincronizându-se cu ritmul strigătelor. Atât de puţini oameni din Tărâmul Vrăjitorilor aveau o putere şi cu atât mai puţini o putere care să fie de folos. Supravieţuiau după capriciul naturii – sau după cel al vrăji-toarelor – şi în funcţie de propriul efort neobosit.
Merik ajunse la spânzurătoarea de la trunchiul gros al stejarului. Şase frânghii atârnau de creanga din mijloc, nişte laţuri vlăguite de căldura amiezii. Totuşi, pe când Merik încerca să dea ocol eşafodului gol, zări un trup înalt, cu păr spălăcit şi o constituţie mătăhăloasă.
Kullen. Numele îi sfâşie inima lui Merik, absorbindu-i aerul din plămâni înainte ca mintea să vină din urmă şi să spună: Nu, nu e Kullen. Niciodată nu va mai fi Kullen.
Kullen fusese spintecat în Lejna cu două săptămâni în urmă. Murise în Lejna cu două săptămâni în urmă. Nu avea să se mai întoarcă nicicând.
Fără să mai stea pe gânduri, Merik îşi ridică pumnii. Lovi eşafodul, iar durerea îi arse degetele și-l dezmetici. Îl trezi la realitate.




Follow on Bloglovin

No comments:

Si soarele e o stea