Si soarele e o stea

Saturday, January 21, 2017

Fragment din "Femeia inventata" de Camille Laurens, roman in precomanda la Editura Nemira!


Miercuri, 25 ianuarie, de la ora 19.00, la ceainăria Cărturești Verona, editura Nemira vă invită la lansarea celui mai nou roman din colecția Babel, Femeia inventată, de Camille Laurens, tradusă de Doru Mareș. 

Vorbesc despre carte: Adina Dinitoiu, Dana Ionescu, Doru Mareş și Iulian Tănase.

Romanul este povestea lui Claire, o profesoară de patruzeci și opt de ani, divorțată de curând, care își creează un profil fals pe Facebook și devine o brunetă singură, de douăzeci și patru de ani. Totul pentru a-și urmări iubitul.

Pasiunea protagonistei pentru un bărbat mai tânăr decât ea se consumă într-o scriitură care amintește de Choderlos de Laclos și de punerile în abis ale lui Borges sau Pirandello. Romanul este un thriller despre condiția umană, o meditație despre identități reale și identități romanești filtrate de rețelele de socializare.



ÎNTREVEDERE CU DOCTORUL MARC B.
CLAIRE

Le-am povestit deja totul, de zece ori, colegilor dumneavoastră, nu aveţi decât să îmi citiţi dosarul. Ştiu că sunteţi nou pe-aici, se vede. Ăsta e primul dumneavoastră loc de muncă? Pentru că nu aveţi mai mult de treizeci de ani. Nu-i arătaţi.
Râd pentru că vă recit din Marivaux, iar dumneavoastră nu vă prindeţi. Tot nu v-au băgat literatura în programă pe la şcoala aia a dumneavoastră? L-aţi fi putut simţi, nu ştiu, după ritm, după intonaţie. Doar e meseria dumneavoastră să sesizaţi cum sună. Să reperaţi ce nu e-n regulă. Dingdong. Dilie deci. Araminte. Frumoasa văduvă. Cea despre care nu se ştie dacă tânărul său intendent vrea să o seducă pentru că o iubeşte sau pentru că este bogată. Dacă este sincer, cu toate că o manipulează. Dar dumneavoastră nu sunteţi Dorante, îmi închipui că nu sunteţi aici cu intenţia de a mă lua de soţie.
Da, am făcut ceva teatru cândva – dar asta a fost demult. Soţul meu era regizor de teatru – în fine: este. El a continuat. Când ne-am cunoscut eram studenţi, jucam în trupa Universităţii. Ce îndepărtat pare totul. Şi totuşi, vedeţi, încă mai ţin minte pe dinafară anumite replici. Mi-am însuşit şi eu arta direcţiei de scenă, nu-i aşa? Dar nu o să ne întoarcem acum în vremea potopului de lacrimi. De altfel, totul este deja scris acolo, în hârţoagele alea ale dumneavoastră. Ce mai vreţi?
Aveţi nevoie să înţelegeţi? Vai, cum vă înţeleg! Dar, la drept vorbind, ce vreţi să înţelegeţi? Ăsta da răspuns. Aţi şi marcat un punct. Cum vă numiţi? Marc. Marc. Îmi plăceţi, Marc, şi sunt de acord cu dumneavoastră: în fiecare dintre noi nu există decât două persoane interesante, cea care vrea să ucidă şi cea care vrea să moară. Sunt inegal reprezentate, însă când am reuşit să le identificăm pe amândouă, se poate spune că am ajuns să cunoaştem pe cineva. Adesea însă e prea târziu.
Cum de-am ajuns aici? Care am? Sunteţi drăguţ să vă includeţi în acest dezastru, dumneavoastră, care tocmai aţi debarcat pe-aici. Nimeni nu vă poate imputa situaţia în care mă găsesc, în care „am ajuns“, admiţând că m-aş fi mişcat de doi, ăăăăă, de trei ani, de doi ani şi jumătate? Faptul că sunt aici. Şi-atunci prin am, vreţi să spuneţi noi? Noi toţi? Am adică noi, instituţia. Am adică noi, specialiştii. Am adică noi, societatea. Cum am făcut ca această femeie aici prezentă să trăiască încă pe spinarea colectivităţii, să nu fie redată îndatoririlor, obligaţiilor, capacităţii sale de a produce, dacă nu şi de a reproduce? Cum se poate ca, în puterea vârstei, să fie hrănită, cazată, supravegheată, tratată pe spezele noastre, în loc să îndeplinească, pentru comunitate, ceea ce fără îndoială ştie încă să facă? 
Unde am căcat-o? Asta e întrebarea dumneavoastră? Învăţătoare. Înălţătoare, dar sângerândă, câteodată. La Universitate, da, literatură comparată. Conferenţiar-cerce tător. Urma să devin Profesor. Am fost pe punctul de a fi unsă-n funcţie, de a fi invitată să pătrund în minunata lume a mandarinilor. La patruzeci şi şapte de ani, am putea spune că eram un exemplu pentru femei, ştiţi că procentul de femei în posturile superioare este încă ridicol de mic. După care, ghinion! Beleaua de pe lume! Am fost închisă, am fost cercetată şi, până în acest moment, am fost ţinută sub pază. O să mă ţineţi şi dumneavoastră sub pază, Marc? O să mă ţineţi cu dumneavoastră? Aici, nu mai folosesc la nimic, nu-mi plătesc societăţii tributul. Sunt defunctă, în sens exact: sunt desprinsă de funcţii. 
Da, iată, disfuncţionez, am luat-o pe-arătură, şi-aia dură, dacă preferaţi, m-am înfipt în bulon, m-am scăpat la odgon, şi bang în decor, sunt moartă şi dumneavoastră sunteţi însărcinat să mă resuscitaţi, să mă repuneţi în circuit, să reanclanşaţi maşina, pe scurt, să mă reinseraţi. E bine ce faceţi, nu? – reinserţia. Vreţi ca defuncta să funcţioneze din nou.
Apropo, am să vă fac o remarcă: m-aţi convocat în această dimi… – da’ ce-i, nu vă place cuvântul „convocat“? – Bine. M-aţi invitat în această dimineaţă, este ora 11.00, v-o spun pentru data viitoare, dacă va mai exista o dată viitoare, nu sunt în apele mele dimineaţa, nu sunt operaţională, nu mă trezesc dimineaţa, sunt doborâtă de Valiumul de seară, dar nu încă legumită de Xanax, nu încă, fiindcă adesea (este un secret, nu-l spuneţi mai departe), adesea nu-l iau, prefer angoasa uitării, când eşti amărât e mai bine s-o ştii, nu sunteţi de acord?
La început, şi asta nu avea nimic de-a face cu Chris – cu Christophe –, pentru că despre Christophe vreţi să vă vorbesc, presupun? Despre corpul delict sau, mai degrabă, despre inima delict? De suferinţele inimii. Sau poate preferaţi să vă vorbesc despre copilărie, despre părinţi, despre familia mea – toate alea-alea? Nu-l vizam sub nicio formă pe Chris, la început. Nu-l cunoşteam, nu mă interesa. I-am trimis o cerere de prietenie pe Facebook doar pentru a putea urmări ce-nvârte Jo – Jöel. La vremea aceea ieşeam cu Jöel, cu Jo. Pe-atunci Jo nu avea aproape niciun prieten pe reţelele sociale, nu accepta decât persoane pe care le cunoştea, în afară de mine – pretindea că amanţii nu trebuie să fie amici. În timp ce Chris (Jo mi-a spus), Chris avea sute de prieteni, naviga mult pe Facebook, pseudonimul lui era KissChris, strângea like-uri cu o uşurinţă care îl lăsa pe Jo în admiraţie. 
Sunteţi pe Facebook, nu, Marc? Înţelegeţi ce spun? Nu e nevoie să vă traduc, nu? După ce îl frecventai un pic pe Jo, puteai spune că era ceva ciudat cu acea timiditate, pentru că, pe de altă parte, era un tip fără nicio limită, chiar fără niciuna – mai puţin aceea de a nu omorî fix în momentul în care l-ar fi împins impulsul de a o face, cu atât mai mult cu cât există atâtea moduri de a ucide. Vă putea distruge într-o clipă, cu un cuvânt, cu o tăcere. Trebuie că ştiţi că angoasa principală a femeilor este aceea de a nu fi părăsite? Da, chestiile astea figurează prin cărţile dumneavoastră. Ei bine, Jo aşa era – îmi imaginez că i-am putea spune „pervers“: te părăsea de zece ori pe zi. Ştia unde se găseşte falia – într-o anumită măsură, perverşii sunt cei care cunosc cel mai bine femeile – şi înfigea ascuţişul absenţei pentru a-ţi face praf energia vitală, dorinţa de a fi fericit. Îţi întindea mâna, o strângea, după care îi dădea drumul aşa, din nimic, fără vreun motiv aparent, doar pentru că deja contai pe el, pentru că de-acum căpătaseşi încredere. 
În ultima vreme nu-i mai spuneam că-l iubesc, îi ascundeam lucrurile care-mi făceau plăcere, pentru că şi-ar fi dat toată silinţa să le evite sau să le împiedice. Când nu mai puteam, îl părăseam, dar niciodată nu întrerupeam cu totul relaţia. Iar el se întorcea numai zahăr sau i-aş spune numai lapte şi miere, iar ciclul reîncepea lună de lună. Nu mă întrebaţi de ce. Mă separasem recent de soţul meu, n-aveam chef să fiu singură, aveam nevoie de dragoste sau măcar s-o fac, să vorbesc despre ea, să cred în ea, în fine trebuie că ştiţi melodia, vreau să trăiesc, mai trebuie să spun şi de ce?
Nu, niciodată. Jo nu mi-a făcut niciodată niciun rău fizic. Nu e vorba despre asta. Cruzimea fizică e ultima cale, lovitura peste bot e pentru începători. Greu de spus. Vedeţi dumneavoastră, dorinţa e misterioasă. Ne dorim de la celălalt ceva ce nu avem sau nu mai avem. Înainte, v-aş fi zis că ne dorim mereu acelaşi lucru – ceva bine stabilit, înrădăcinat în trecut, fie el şi vătămător.
Retrăirea amărăciunii. Reangajarea aruncătoarelor de flăcări. Dar, după această poveste, nu mai ştiu. Mă gândeam că dorinţa ar putea să-şi schimbe natura, că am putea- o dezrădăcina, planta pe un sol nou, mai afânat, mai uşor de arat. Măcar să încerci. Dacă totul este dinainte scris, e atât de trist, îmi spuneam. Dacă liturghia s-a încheiat, la ce bun să te mai rogi?

Follow on Bloglovin

No comments:

Ratings