Harry Potter si Copilul Blestemat

Tuesday, May 17, 2016

AVANPREMIERĂ! Fragment din FATA CU TOATE DARURILE de M.R. Carey


Data aparitiei: 27.05.2016
Titlu original:The Girl With All The Gifts
Colectia: Nautilus
Autor: M.R. Carey
Traducator: Ruxandra Toma
Format: Paperback
Dimensiuni: 130 x 200 mm
Nr. pagini: 416


Plin de emotie si captivant de la prima pagina pana la final, Fata cu toate darurile este cel mai puternic thriller distopic pe care il veti citi anul acesta.

Melanie este o fata foarte speciala. Dr. Caldwell o numeste „micul nostru geniu“.

In fiecare dimineata, Melanie asteapta cuminte in propria celula sa fie luata si dusa la clasa ei. Atunci cand Sergentul Parks vine dupa ea, arma lui este intotdeauna incarcata si indreptata spre ea cat timp doi dintre oamenii lui o imobilizeaza intr-un scaun special. Ea nu crede ca oamenii o plac prea mult. Glumeste cu ei ca nu ii musca, dar ei nu rad deloc.

Melanie iubeste scoala. Adora sa invete despre adunari si silabe si despre lumea care exista in afara clasei si a celulelor in care traiesc copiii. Cateodata ea ii povesteste invatatoarei favorite toate visurile pe care le are pentru cand va creste mare si va explora lumea. Melanie nu stie de ce asta o intristeaza atat de mult pe domnisoara Justineau.

„Cel mai bun roman pe care l-am citit tot anul. Un thriller distopic cu o inima reala, sangeranda. Recomand. Recomand. Recomand.“- Maggie Stiefvater

„Daca cititi un singur roman anul acesta, sa fie Fata cu toate darurile, e fantastic!“ - Martina Cole

Fragment:

“Numele ei este Melanie. Vine de la un vechi cuvânt grecesc şi înseamnă „fată neagră“. În realitate însă, pielea ei este foarte albă, aşa că îşi închipuie că nu-i chiar un nume potrivit pentru ea. Mult mai mult îi place numele Pandora, dar nu ai voie să alegi ce vrei. Domnişoara Justineau distribuie numele de pe lista cea lungă; copiii cei noi le primesc pe primele de pe lista băieţilor sau de pe cea a fetelor. Şi cu asta, spune domnişoara Justineau, basta.
De multă vreme n-au mai apărut copii noi. Melanie nu cunoaşte motivul. Înainte erau foarte mulţi; săptămânal sau la fiecare două săptămâni, voci în noapte. Ordine mormăite, proteste, înjurături ocazionale. Câte o uşă de celulă trântită. Şi apoi, de obicei cam după o lună sau două, un chip nou în clasă – un băiat nou sau o fată care nici nu ştie să vorbească. Dar învaţă repede.
Şi Melanie a fost nouă pe vremuri, dar nu-şi prea mai adduce aminte pentru că asta a fost de mult. Înainte de apariţia cuvintelor; atunci când în lume nu existau decât lucruri fără nume, iar lucrurile fără nume nu-ţi pot rămâne în minte. Se estompează şi dispar.
Acum are zece ani şi pielea ei este asemenea prinţesei din poveste: albă ca zăpada. Aşa că ştie că va fi frumoasă atunci când se va face mare, iar prinţii vor face tot posibilul să o salveze din turn.
Presupunând, fireşte, că va avea un turn.
Până atunci, are celula, coridorul, sala de clasă şi sala de duş.
Celula este mică şi pătrată. Are un pat, un scaun şi o masă. Pe pereţii zugrăviţi în cenuşiu sunt fotografii; una mare cu pădurea tropicală amazoniană şi una, nu la fel de mare, cu o pisicuţă care bea lapte dintr-o farfurioară. Uneori, Sergentul şi oamenii lui îi mută pe copii, aşa că Melanie ştie că în unele celule sunt alte poze. Înainte, ea a avut una cu un cal pe pajişte şi alta cu un munte cu piscul înzăpezit, iar astea două i-au plăcut mai mult.
Domnişoara Justineau este cea care pune pozele în celule. Le decupează în clasă dintr-un maldăr de reviste vechi, le pune o chestie albastră şi cleioasă la colţuri şi le lipeşte de pereţi. Adună substanţa aia albastră ca un avar dintr-o poveste. Ori de câte ori dă jos vreo fotografie sau pune una nouă, răzuie până şi ultimul firişor de pe perete şi apoi îl pune la loc, în bila cu substanţa aia pe care o ţine în birou.
Şi când se termină, se termină, spune domnişoara Justineau.
Sunt douăzeci de uşi pe latura stângă a coridorului şi optsprezece pe dreapta. Mai e câte o uşă în fiecare capăt. Una e vopsită în roşu şi dă în sala de clasă, astfel încât Melanie îl numeşte „capătul cu sala de clasă“. Uşa din celălalt capăt este din oţel cenuşiu şi e foarte, foarte groasă. Dar e cam greu de spus unde duce. Odată, când Melanie era dusă înapoi în celula ei, a văzut uşa asta scoasă din balamale şi nişte bărbaţi care îi puneau toate zăvoarele alea şi tot felul de piroane pe muchii, deci era limpede că, odată închisă, era foarte greu să o mai deschizi. Tot atunci a văzut dincolo de uşă o scară din beton care tot urca şi urca. Nu avea voie să vadă ce era acolo şi Sergentul a zis atunci când i-a îmbrâncit scaunul în celulă: „Javra asta mică are prea mulţi ochi.“ Şi după aia a trântit uşa. Dar ea a văzut; şi îşi aduce aminte.
E atentă şi la ce vorbesc alţii; şi din conversaţiile la care a tras cu urechea a aflat că mai există şi alte locuri în afară de acesta, locuri pe care nu le-a văzut niciodată. Locul acesta este Blocul. În afara Blocului este cazarma, care se numeşte Hotel Ecou. În afara Hotelului Ecou este Regiunea 6, unde se află Londra, la patruzeci şi opt de kilometri spre sud, şi Beacon, după alţi şaptezeci de kilometri. Dincolo de Beacon nu mai e nimic. Doar marea. Mare parte din Regiunea 6 este curată, dar este aşa numai datorită patrulelor de incendiu, dotate cu grenade şi bile de foc. Melanie este aproape sigură că pentru asta este baza. De acolo pleacă patrulele de incendiu care îi elimină pe flămânzi.”

Despre autor:
M. R. Carey este pseudonimul unui prozator din Marea Britanie. A scris pentru DC si Marvel, contribuind la seriile X-Men si Fantastic Four, care s-au bucurat de foarte mare succes. Cartile sale figureaza frecvent in New York Times, pe lista celor mai bine vandute romane grafice. A publicat si alte tipuri de romane si a semnat scenariul unui film produs la Hollywood.

Follow on Bloglovin

2 comments:

Daniela Cusa said...

I want it!

alexa ioana said...

destul de intrigant fragmentul

Ratings