Sa ne amintim #2: Interviu cu Tammara Webber

      Acest interviu a fost postat  prima data pe 23.07.2012, in cadrul campaniei de publicare in Romania a romanului Easy de Tammara Webber. Postul initial il puteti vedea AICI.

BM: Bună, Tammara! Suntem foarte entuziasmate să te avem astăzi aici! Te rugăm să ne spui câte ceva despre tine şi despre cum ai devenit scriitoare.

TW: Mereu mi-a plăcut să citesc şi imediat ce am putut să scriu, am făcut-o, indiferent dacă era vorba despre poveşti, poezii, esee, postări pe blog, orice. Am încercat să scriu primul meu roman când aveam 19 ani. Şi spun că am încercat, pentru că am renunţat după primele 150 de pagini. Pe scurt, m-am blocat. Acum ştiu cum să înving acel sentiment, să termin romanul, să revin asupra lui iar și iar, până când transmite exact ceea ce vreau eu să transmită. Într-un final am terminat un roman, apoi încă unul, dar le-am lăsat deoparte. Al patrulea este primul pe care l-am publicat. Aşa că EASY este a şaptea carte pe care am scris-o.

BM: Easy este cu siguranţă cel mai bun roman contemporan pe care l-am citit până în prezent. Are o poveste foarte complexă. Ce anume te-a inspirit să îl scrii?

TW: Mulțumesc! Mereu mi-au plăcut poveştile romantice, dar deseori sunt despre cupluri drăguţe, ceea ce este în regulă atunci când ai starea necesară pentru așa ceva. Am vrut să duc Easy la un alt nivel, unul mai profund, care să atingă un subiect important, ca problema conştientizării violului – nu într-un mod trivial, ci într-un fel în care să atragă atenţia asupra acestei probleme fără să o transform într-o carte cu probleme. Am crezut că cea mai bună metodă a fost să o construiesc în jurul unei frumoase poveşti de dragoste. Acea poveste de dragoste serveşte unui dublu scop: de a juxtapune o relaţie sexual sănătoasă cu teroarea şi ruşinea prin care a trecut Jacqueline atât în urma despărţirii, cât şi a tentativei de viol.

BM: Ce parte din Easy ți-a plăcut mai mult s-o scrii și de ce?

TW: Mi-a plăcut să scriu scenele cu Erin. Este sarcastică, dar de asemenea este şi foarte sensibilă la nevoile prietenilor ei. Îmi place ce-i iese din gură câteodată.

BM: Ce ţi-a fost cel mai greu să tai din manuscris?

TW: Aici este foarte ciudat: nu am tăiat foarte mult. De obicei tai destul de mult pentru că vreau o poveste cât mai compactă. Am tăiat mii de cuvinte din cărţile anterioare, dar la Easy a fost diferit pentru că am lucrat la fiecare capitol mult mai atent, deci în final am avut mai puţin de tăiat.

BM: Ai cumva, din “greşeală” nişte scene tăiate pe care ai putea să ni le împărtăşeşti?

TW: Un alt lucru ciudat la mine, ca autoare, este că nu păstrez scenele şterse. Dacă se întâmplă să şterg ceva, rămâne şters. De asemenea, nu obişnuiesc să şterg scene foarte des. Şterg cuvinte sau fraze sau poate scurtez două-trei paragrafe la unul. Nu pot să îmi aduc aminte de vreo scenă pe care am şters-o din Easy. Pot să vă spun că au fost câteva scene pe care le-am atenuat, deși aș fi vrut să le las să evolueze, dar am vrut de asemenea ca Easy să fie citită de eleve de liceu şi a intervenit şi faptul că a fost publicată în SUA.

BM: Ce sentiment ai avut când ți-ai ținut prima dată în mână propria carte?

TW: Foarte ciudat. Nu am avut carți propriu zise pentru primele trei până nu am făcut pentru Easy, deci le-am avut pe toate patru aproape în același timp. Nu ți se pare că poate fi real, ca să fiu sinceră.

BM: Te-am urmărit îndeaproape în ultimul timp J. Am aflat că îți plăcea poezia când erai adolescentă. Ți-ai publicat poeziile? Iar acum ce preferi: poezie sau proză?

TW: Nu am încercat niciodată să îmi public poeziile. În mare parte, nici nu le arătam cuiva. Le scriam pentru mine – scrisul mă ajuta să depășesc momentele dificile și să-mi rezolv problemele în gând. Am devenit foarte atentă la cuvinte și fraze și cred că asta mi-a fost de ajutor scrisului, mai târziu. Încă mai sunt atentă cum îmi aleg cuvintele acum, în romane. Se știe că îmi caut cuvântul potrivit o oră sau că șterg un paragraf întreg pentru că nu pot să îl redau așa cum îl simt. Știu că asta mi se trage din faptul că am fost poet. Am scris tatuajul lui Lucas acum vreo doi ani. A fost de fapt o postare pe blog – m-am trezit cu ea în cap și m-am gândit “Asta va fi importantă într-o zi.”

BM: Ce cărți ne recomanzi ca fiind “must read”? Consideri că mai avem nevoie de literatura clasică?

TW: Da, consider că mai avem nevoie de ea, deși nu cred că ar trebui venerată la nivel universal. Cred că “must reads” sunt diferite de la persoană la persoană. Mie îmi plac cărți pe care alții le consideră slabe, și vice versa. O carte pe care eu o recomand este Viața lui Pi – ceea ce este ciudat, pentru că nu este o carte romantică, de tipul celor pe care le prefer de obicei. Unii oameni o detestă. I-am dat-o fiului meu adolescent și i-a plăcut la nebunie. Modul în care te influențează un roman și ceea ce înțelegi din el au o strânsă legatură cu cultura și experiența ta de viață. Unii citesc Easy și văd o poveste de dragoste drăguță sau banală. Acest lucru mă consternează, dar dacă asta este ceea ce văd ei, asta văd. Primesc de asemenea mesaje de la persoane care îmi spun că plângeau în timp ce o citeau, că parcă le vorbea, că se simțeau că și cum aș fi scris-o pentru ei. O fată mi-a spus “Pentru mine nu a apărut niciun Lucas.” A continuat spunând că Easy a ajutat-o, pentru că și-a dat seama că undeva, cineva a înțeles prin ce a trecut ea. Aveam lacrimi pe obraji când citeam acest mesaj și altele asemenea lui. Și apoi mă întorc și citesc o recenzie în care cineva spune că eroina mea a fost “lașă” pentru că nu a denunțat atacul. Și în timp ce sper că acea persoană să nu afle niciodată pe propria piele cât de greșită e afirmația ei, parcă totuși îmi vine să-i dau și o palmă.

BM: Știm că Easy abia s-a lansat, dar ne-ar face o deosebită placere să ne împărtășești câteva dintre planurile tale de viitor.

TW: Plănuiesc să mai scriu o carte în seria Between The Lines și mai am încă un roman de sine stătător în plan (care se petrece într-o facultate).

BM: Primești multe mesaje de la cititori? Ce-ți transmit? 

TW: Da. Primesc o mulțime de mesaje de genul celui de mai sus de la femei de toate vârstele. Acelea sunt cele mai importante și de altfel cam singurul motiv pentru care am o adresă e-mail publică. Mai primesc și mesaje de la cititori care își doresc să mai scriu despre Emma și Graham (din Between the Lines) sau despre Jaqueline și Lucas (din Easy). Îmi pare rău că îi refuz, dar trebuie să scriu ceea ce simt.

BM: Dorești să le transmit ceva special cititorilor tăi?

TW: Doar că le sunt extrem de recunoscătoare pentru că au susținut ceea ce fac, emoțional și financiar. După ani în care am scris part time am putut renunţa la slujbă şi să scriu în timpul zilei, cu mintea proaspătă, în loc să înşfac ce pot din timpul serii sau a week-end-urilor. Persoanele care mi-au acordat o șansă ca scriitor și mi-au cumpărat cărțile sunt cei care mi-au oferit acest privilegiu, și cei care mi-au spus (în mesaje și recenzii) cât de mult îmi iubesc poveștile m-au făcut să îmi doresc să scriu în continuare. Noi, scriitorii, suntem la fel ca orice persoană la un loc de muncă – funcționăm cu un pic de laudă și multă cafea.

Va place? Nu-i asa ca dupa un asemenea interviu asteptati cu nerabdare "E usor sa te iubesc"?