Review: The Shadow Reader by Sandy Williams

There can only be one allegiance.

It’s her time to choose.

Some humans can see the fae. McKenzie Lewis can track them, reading the shadows they leave behind. But some shadows lead to danger. Others lead to lies.

A Houston college student trying to finish her degree, McKenzie has been working for the fae king for years, tracking vicious rebels who would claim the Realm. Her job isn’t her only secret. For just as long, she’s been in love with Kyol, the king’s sword-master—and relationships between humans and fae are forbidden.

But any hope for a normal life is shattered when she’s captured by Aren, the fierce and uncompromising rebel leader. He teaches her the forbidden fae language and tells her dark truths about the Court, all to persuade her to turn against the king. Time is running out, and as the fight starts to claim human lives, McKenzie has no choice but to decide once and for all whom to trust and where she ultimately stands in the face of a cataclysmic civil war.

     My thoughts: 

             I was looking forward to reading a novel that could keep me hooked from the beginning to the end and although I’ve read some really good books in the past two weeks, the first in my top 3 is Shadow Reader.

            Well… it could also be the fact that I kind of missed reading about fey :D And I’m talking about V’lane kind of fey (almost impossible to find something as good as that, those who’ve read Fever series by Karen Marie Moning know what I mean), so let me tell you there’s so much I loved about this book, that I don’t even know where to start.

The action is spread on two worlds: The Realm and Earth. There’s this “chaos lusters” thing I liked a lot: they are like energetic waves passing from fae to human and back every time they touch. They are also the way to tell apart a fae in the human world and a human in the Realm.

Since McKenzie Lewis was sixteen – ten years ago – she’s reading the shadows for the Fae King. All she wishes is to have a normal human life, but she can’t. Kyol, the King’s sword-master - and her secret love since she began working for the Court - has done all he could to protect her from the repercussions of the war they are having with the Rebels. But that’s not nearly enough for her: although she appreciates his loyalty to his people and his King and the commitment he has for all his duties she wants him to break just one rule – the one that denies any relationship between a human and a fey.

“I’m sorry, kaesha.”

I catch my breath. Kaesha. It’s a term of endearment he calls me only when we’re alone. I don’t think he knows he said it—there’s no hitch in his stride as he leads me across the courtyard—but if his soldiers overhear, if they report back to the king . . .

            That’s why she thinks about retiring, about what would be like to forget all of this, to graduate and just have a normal, human life. And then all the hell breaks loose… She’s captured by Aren, son of Jorreb, the false-blood who’s determined to overthrow the king.

            Aren’s nothing like Kyol. He’s a rebel, and this says it (almost) all. As much as she tries to hate him, she can’t. As a prisoner of the rebels, she learns another side of the war and some truths about the Court – especially about Kyol – she would have never guessed. More than that, she meets fae and human couples, the very thing she always wanted for her and Kyol. Now she must choose with both her mind and her heart whose side she’s on, and believe me, this isn’t an easy one.

I blink a few times. I try not to let my mouth hang open, but she’s kissing the guy and despite the sound of his name, he’s not fae.

Kelia takes a tiny step back, but keeps her hands on the man’s chest, touching him like he might not be real. Now that they’re not lip-locked, I note his disheveled black hair and the sharp planes of his face. He’s at least half Asian, but 100 percent human.

Kelia kisses him again, longer, more deeply this time, and a chaos luster flickers from her face to his, shimmying down his neck to disappear under the bloodstained collar of his shirt.

         I felt sorry for McKenzie a lot, there are times you’d think she’s losing everything, times when you’ll probably question her choices, but I totally understand her. She’s going through some critical situations that tear apart her already bruised soul.

“Aren—”

“Go ahead,” he snarls. “Lie to me. Tell me you don’t still have feelings for him.”

Edarratae flash over his face. The blue lightning seems to buzz with his fury. The only time I’ve ever seen him close to this angry was when I called the cops with the vigilante’s cell phone, but after the initial blowup, he turned cold and indifferent. He’s not indifferent now.

I shift my gaze to his chest, watch it rise and fall with his furious breaths. He’s right: I’d be lying if I said I don’t still have feelings for Kyol—I do—but I’m not doing this just to save him. I’m doing it to save Aren, too.

            I sometimes wanted to feel sorry for Kyol too, but as much as I tried, I couldn’t feel it hard enough. I can’t shake away the idea that in all this “loyalty” thing there’s a little bit of cravenness as well. Not that he doesn’t love her, he does…but maybe not enough to betray his principles. He also uses “I’m sorry” too often, although he doesn’t even try to make things work between them.

            And then there’s Aren, who tries to win her trust in every way he can – weather it’s just because he wants her to read the shadows for the Rebels instead of for the King or there could be some strange feelings there too, she doesn’t know yet. In fact, she doesn’t even know how she passed from trying to hate him to not wanting to hurt him in such a short time.

“I know,” Aren says. “But I wanted to apologize. I don’t want Taltrayn to convince you I’m the bad guy.”

At that, I give a short laugh. “You are the bad guy, Aren.”

He frowns, and I realize he’s taking my words the wrong way.

“What I mean is you’re the . . . well, the rebel. Kyol’s the good guy. He’s made mistakes, yes, but he loves me.”

He cocks his head to the side. His gaze makes my skin tingle. The step he takes toward me is hesitant, careful, and when his silver eyes peer down at me, I stop breathing. His lips are so close. I remember the way they felt pressed against mine. I remember his taste, the heat of his edarratae.

The smallest distance separates us when he whispers, “You don’t think I’m in love with you?”

“I . . .”

“He’s had ten years to make you fall in love with him. I haven’t had ten weeks! Tell me how that’s fair!”

            I’d love to talk about this book all day long, but I have this rule I made for myself, which is not to spoil any of your reading pleasure and I'm afraid I already revealed too much. And there’s this other thing I’m dealing with every time I write a review for a book I fall in love with, like no matter what I say won’t make it justice. There are many things you’ll enjoy in this story: plenty of romance but also a lot of action, fighting and war scenes, love-able characters and a heroine you won’t forget. I want you to discover it all by yourselves. McKenzie is a master in finding routes to escape. The only thing I dislike about it is that I have to wait until October for the sequel. But I hope that soon an audio-book will be available or even better, the novel will catch the eye of a Romanian publisher and I’ll re-read it in my native language. How cool would that be?

Happy reading!

Parerea mea:

            Eram foarte nerăbdătoare să găsesc un roman care să mă țină captivată de la început până la sfârşit şi chiar dacă am citit câteva cărți foarte bune în ultimele două săptămâni, primul în topul meu de trei este Shadow Reader.

            Ei bine.. ar putea fi şi faptul că mi-a cam lipsit să citesc despre zâne şi vorbesc acum despre cele de tipul lui V’lane (pentru cei care au citit seria Fever scrisă de autoarea Karen Marie Mooning, ei cu siguranță ştiu despre ce vorbesc), aşadar lăsaţi-mă să vă spun că sunt atâtea lucruri care mi-au plăcut la această carte că nici nu ştiu cu care să încep.

           McKenzie Lewis îşi doreşte să fie un om normal, dar nu se poate. De când avea şaisprezece ani – în urmă cu zece ani – citeşte Umbrele pentru Regele Zânelor. Kyol, comandantul armatei regelui - de care este îndrăgostită în secret chiar de când a început să lucreze la Curte – a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a o proteja de repercursiunile războiului pe care îl poartă cu Rebelii. Dar asta nu a fost suficient pentru ea: chiar dacă îi apreciază loialitatea față de poporul său şi față de rege şi dedicarea pe care o are pentru toate îndatoririle lui, ea iși dorește ca el să încalce o singură regulă: cea care interzice orice relaţie sentimentala între un om şi o zână.

„- Îmi pare rău, kaesha.

Mi se taie răsuflarea. Kaesha. Este un nume de alint pe care il folosește doar când suntem noi doi. Nu cred că îşi dă seama că l-a rostit – nu există nici o tresăltare a vreunui muşchi atunci când mă conduce de-a lungul curţii – dar dacă soldaţii lui ar auzi, ar raporta înapoi regelui...”

          De aceea ea se gândeşte să se retragă, să uite toate acestea, să-și termine studiile şi să aibă o viaţă normală, de om. Dar apoi totul se destramă... este capturată de către Aren, fiul lui Jorreb, un sânge-fals care este hotărât să îl detroneze pe actualul rege.

          Aren îi este total opus lui Kyol. Este un Rebel, iar asta spune aproape totul. Oricât şi-ar dori ea să îl urască, nu reușește. Fiind prizonieră a rebelilor, McKenzie descopera o cu totul altă latură a războiului şi câteva adevăruri despre Curte – în special despre Kyol - pe care nu le-ar fi bănuit niciodată. Mai mult decât atât, ea întâlneşte cupluri de zâne şi oameni, singurul lucru pe care şi l-a dorit mereu pentru ea şi Kyol. Acum trebuie să aleagă atât cu rațiunea cât şi cu inima de partea cui vrea să fie şi, credeţi-mă, nu este o decizie deloc uşoară.

Clipesc de câteva ori. Încerc să-mi păstrez gura închisă, dar ea îl sărută pe tip și în ciuda tonalității numelui lui, nu este zână. 

Kelia face un minuscul pas înapoi, dar nu-și înlătură mainile pe pieptul bărbatului, atingându-l ca și cum ar fi o iluzie. Acum că nu se mai sărută, îi observ părul negru. răvășit și unghiurile ascuțite ale feței. Este cel puțin pe jumătate asiatic, dar sută la sută om.

Kelia îl sărută din nou, de data asta mai profund, și lustere haotice flutură de pe fața ei spre a lui, sclipindu-i pe gat în jos pentru a disparea sub gulerul patat de de sânge al cămășii.

Actiunea se desfăşoară în două lumi: Regatul şi Pământul. Ideea „Lustrelor haotice” mi-a plăcut foarte mult: sunt ca nişte valuri de energie care pătrund de la zâne la oameni şi invers de fiecare dată când ei se ating. Ele sunt, de altfel, şi modul în care poţi deosebi o zână în lumea oamenilor şi un om în Regat.

Mi-a părut rău pentru McKenzie, foarte mult. Sunt momente când ai impresia că pierde totul, momente când pui la îndoială deciziile ei, dar eu am înţeles-o pe deplin. Ea trece prin situaţii critice, care îi adâncesc rănile din sufletul sfâșiat deja.

„Aren - ”

„Haide,” izbucnește el. „Minte-mă. Spune-mi că nu mai simți nimic pentru el.”

 Edarratae explodează pe chipul lui. Fulgerul albastru pare a pulsa odată cu furia lui. Singura dată când l-am mai văzut aproape la fel de nervos a fost cand am chemat poliția de pe telefonul vigilantului, dar dupa explozia inițială, a devenit rece și indiferent. Acum nu este indiferent.

Îmi indrept privirea către pieptul lui, îl privesc cum se ridică și coboară cu respirația lui furioasă. Are dreptate. Aș minți dacă aș spune că nu mai simt nimic pentru Kyol - mai simt - dar nu fac asta doar pentru a-l salva pe el. O fac și pentru a-l salva pe Aren.

Uneori mi-am dorit să îmi fie milă şi pentru Kyol, dar oricât de mult am încercat nu am putut să o simt suficient de tare. Nu am putut sa renunț la ideea ca pe lângă toată loialitatea lui se ascunde si o fărâmă de lașitate. Nu că el nu ar iubi-o pe McKenzie, pentru că o iubeşte... dar poate nu îndeajuns încât să îşi trădeze propriile principii. De altfel, foloseşte „Îmi pare rău” de prea multe ori.

Iar apoi este Aren care încearcă să îi câştige încrederea în orice fel cu putinţă – poate din cauză că vrea ca ea să citească Umbrele pentru el sau poate pentru că ascunde sentimente ciudate, nu-și poate da seama. De fapt, ea nici nu ştie cum a trecut de la încercarea de a-l urî la a nu-și dori să îi facă rău într-un timp atât de scurt.

„Știu” spune Aren. „Dar am vrut să-mi cer scuze. Nu vreau ca Taltrayn să te convingă că eu sunt tipul cel rau”

La asta râd scurt.  „Tu ești tipul cel rau, Aren.”

Se încruntă și îmi dau seama că îmi interpretează cuvintele într-un mod greșit.

„Ce vreau să spun este că ... ei bine, tu ești rebelul. Kyol este tipul cel bun. A făcut greșeli, da, dar mă iubește.”

 Își intoarce capul intr-o parte. Privirea lui imi face pielea să-mi furnice. Pasul pe care îl face către mine este ezitant, atent, iar când privirea lui argintie coboară către mine, mi se oprește respirația. Buzele lui sunt atat de aproape. Îmi amintesc cum le simțeam apăsate pe ale mele. Îmi amintesc gustul și căldura edarratae-lor lui.

Nu ne mai desparte aproape nimic atunci când el șoptește, „Nu crezi ca eu sunt indrăgostit de tine?”

„Eu ...”

„El a avut zece ani la dispoziție să te  facă să te îndrăgostești de el. Eu n-am avut nici zece săptămâni! Spune-mi daca e corect!”

Mi-ar plăcea să vorbesc despre această carte toată ziua, dar am această regulă pe care am făcut-o pentru mine: să nu vă stric plăcerea de a citi şi îmi este teamă că deja am dezvăluit prea mult. Sunt foarte multe lucruri care or să vă placă la această poveste, multă dragoste, dar şi multă acţiune , scene de luptă din război şi îmi doresc să descoperiţi singuri restul. McKenzie este o maestră în a afla căi de evadare. Sper ca în curând să facă cu ochiul vreunei edituri din Romania.

Lectură plăcută!