Romanul este aparut in Romania la Editura RAO.
Este anul 1939. Germania nazistă. Ţara îşi ţine răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru, şi va deveni chiar mai ocupată. Liesel Meminger şi fratele ei mai mic sunt duşi de catre mama lor să locuiască cu o familie socială în afara oraşului München. Tatăl lui Liesel a fost dus departe sub şoapta unui singur cuvânt nefamiliar - Kommunist -, iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băieţelului şi o observă pe Liesel. Va fi prima dintre multe întâlniri apropiate. Lângă mormântul fratelui ei, viaţa lui Liesel se schimbă atunci când ea ridică un singur obiect, ascuns parţial în zăpadă. Este Manualul Groparului, lăsat acolo din greşeală, şi este prima ei carte furată. Astfel începe o poveste despre dragostea de cărţi şi de cuvinte, pe măsură ce Liesel învaţă să citeasca cu ajutorul tatălui ei adoptiv, care cânta la acordeon. În curând, va fura cărţi de la incendierile de cărţi organizate de nazişti, din biblioteca soţiei primarului, şi de oriunde le mai putea găsi. Hoţul de cărţi este o poveste despre puterea cuvintelor de a creea lumi. Cu o scriitură superb măiestrită şi arzând cu intensitate, premiatul autor Marcus Zusak ne-a dăruit una dintre cele mai durabile poveşti ale timpurilor noastre.
Interviu autor:
Cum ai devenit scriitor?
În copilărie visam să mă fac zugrav, ca tata, dar tot timpul făceam boacăne când mă duceam cu el la muncă să-l ajut. Mereu mă împiedicam de cutiile cu vopsele şi să rămân blocat în vreun colţ din care nu puteam ieşi decât călcând pe vopsea proaspătă. Mi-am dat seama destul de repede că zugrăvitul mă plictisea. În adolescenţă am citit câteva cărţi în al căror univers reuşeam să mă scufund complet. Una a fost Bătrânul şi marea, alta a fost Gilbert Grape. Când citeam cărţile acelea mă gândeam “Asta mi-ar plăcea să fac.” Mi-au trebuit şapte ani ca să reuşesc să public şi m-am confruntat zilnic cu eşecuri. Mă bucur însă că acele eşecuri şi refuzuri s-au petrecut. M-au făcut să înţeleg că ceea ce scriam nu era suficient de bun, astfel încât m-am străduit să mă perfecţionez.
Ai anumite obiceiuri atunci când scrii?
De fapt, am doar două. Prima este să nu fiu leneş, când mă scol la şapte dimineaţa şi mă străduiesc să termin în jur de 11.30. Dar de fapt durează până spre prânz (cu ceva timp pierdut la mijloc). Apoi fac o pauză lungă şi mai lucrez câteva ore după amiaza. Celelălat obicei e chiar contrariul. Am perioade de lenevie când încep să scriu pe la 10 şi lucrez mai mult după amiaza.
Aceste obiceiuri mi se schimbă doar când incept sau termin o carte. Atunci lucrez mai mult noaptea. Nu sunt în stare să mă apuc de o carte dis-de-dimineaţă, din simplul motiv că sunt mult mai puţin încrezător în forţele mele când mă trezesc. Când termin o carte stau până târziu şi lucrez chiar toată noaptea, pur şi simplu din disperarea de a termina odată.
Care a fost inspiraţia pentru Hoţul de cărţi?
Hoţul de cărţi trebuia să fie o carte mică, doar circa o sută de pagini. În copilărie tot auzeam poveşti despre München şi Viena din timpul războiul, când părinţii mei erau copii. Două dintre poveştile spuse de mama m-au marca. Prima era despre bombardarea Münchenului şi a cerului în flăcări, despre cum totul devenise roşu. A doua era despre ce văzuse ea…
Într-o zi a auzit un zgomot infernal venind de pe strada principală şi când a fugit să afle ce se-ntâmpla, a văzut cum erau mânaţi evreii spre Dachau, spre lagărul de concentrare. În ultimul rând se afla un bătrân, numai piele şi os, care nu reuşea să ţină pasul. Un băiat a văzut asta şi a alergat spre el, dându-i o bucată de pâine. Bătrânul a căzut în genunchi, i-a sărutat băiatului picioarele şi i-a mulţumit… Dar un soldat a observat scena şi s-a apropiat, smulgând pâinea din mâna bătrânului şi biciuindu-l pentru că o acceptase. Apoi l-a fugărit pe băiat şi l-a lovit şi pe el. O clipă în care au existat laolaltă bunătate nemaipomenită şi cruzime inimaginabilă, care mi s-a părut o descriere excelentă a naturii umane.
Când mi-am amintit de aceste două poveşti mi-am dorit să le includ într-o carte mai mică, după cum spuneam. Dar rezultatul a fost Hoţul de cărţi, care a ajuns să însemne mult mai mult pentru mine decât mi-aş fi putut imagina vreodată. Indiferent ce s-ar spune despre carte, de bine sau de rău, eu ştiu că este ce am putut da mai bun din mine, şi nu cred că un scriitor poate să-şi ceară sieşi mai mult de atât.
Când vrei să te relaxezi, să mai scapi de scris, ce faci?
Pentru că locuiesc în Sydney, m-am apucat din nou să fac surfing. Una dintre cele mai frumoase amintiri de când eram mai mic este când am reuşit prima dată să prind un val, iar fratele meu mă încuraja de pe mal. Mulţi ani mai târziu m-am reapucat de surfing şi îmi place, cât vreme valurile sunt suficient de mici… Îmi place şi să mă uit la filme, mai ales când mă lupt cu câte o poveste. Câteodată mă uit de mai multe ori la un film, pe de o parte urmăresc acţiunea, pe de alta mă gândesc la carte.
De unde îţi vine inspiraţia?
Obişnuiam să mint despre asta, dar acum chiar ştiu… M-am apucat de scris la şaisprezece ani. Acum am peste 30. Deci ideile îmi vin din paisprezece ani de gândit la ele.
Cum ai devenit scriitor?
În copilărie visam să mă fac zugrav, ca tata, dar tot timpul făceam boacăne când mă duceam cu el la muncă să-l ajut. Mereu mă împiedicam de cutiile cu vopsele şi să rămân blocat în vreun colţ din care nu puteam ieşi decât călcând pe vopsea proaspătă. Mi-am dat seama destul de repede că zugrăvitul mă plictisea. În adolescenţă am citit câteva cărţi în al căror univers reuşeam să mă scufund complet. Una a fost Bătrânul şi marea, alta a fost Gilbert Grape. Când citeam cărţile acelea mă gândeam “Asta mi-ar plăcea să fac.” Mi-au trebuit şapte ani ca să reuşesc să public şi m-am confruntat zilnic cu eşecuri. Mă bucur însă că acele eşecuri şi refuzuri s-au petrecut. M-au făcut să înţeleg că ceea ce scriam nu era suficient de bun, astfel încât m-am străduit să mă perfecţionez.
Ai anumite obiceiuri atunci când scrii?
De fapt, am doar două. Prima este să nu fiu leneş, când mă scol la şapte dimineaţa şi mă străduiesc să termin în jur de 11.30. Dar de fapt durează până spre prânz (cu ceva timp pierdut la mijloc). Apoi fac o pauză lungă şi mai lucrez câteva ore după amiaza. Celelălat obicei e chiar contrariul. Am perioade de lenevie când încep să scriu pe la 10 şi lucrez mai mult după amiaza.
Aceste obiceiuri mi se schimbă doar când incept sau termin o carte. Atunci lucrez mai mult noaptea. Nu sunt în stare să mă apuc de o carte dis-de-dimineaţă, din simplul motiv că sunt mult mai puţin încrezător în forţele mele când mă trezesc. Când termin o carte stau până târziu şi lucrez chiar toată noaptea, pur şi simplu din disperarea de a termina odată.
Care a fost inspiraţia pentru Hoţul de cărţi?
Hoţul de cărţi trebuia să fie o carte mică, doar circa o sută de pagini. În copilărie tot auzeam poveşti despre München şi Viena din timpul războiul, când părinţii mei erau copii. Două dintre poveştile spuse de mama m-au marca. Prima era despre bombardarea Münchenului şi a cerului în flăcări, despre cum totul devenise roşu. A doua era despre ce văzuse ea…
Într-o zi a auzit un zgomot infernal venind de pe strada principală şi când a fugit să afle ce se-ntâmpla, a văzut cum erau mânaţi evreii spre Dachau, spre lagărul de concentrare. În ultimul rând se afla un bătrân, numai piele şi os, care nu reuşea să ţină pasul. Un băiat a văzut asta şi a alergat spre el, dându-i o bucată de pâine. Bătrânul a căzut în genunchi, i-a sărutat băiatului picioarele şi i-a mulţumit… Dar un soldat a observat scena şi s-a apropiat, smulgând pâinea din mâna bătrânului şi biciuindu-l pentru că o acceptase. Apoi l-a fugărit pe băiat şi l-a lovit şi pe el. O clipă în care au existat laolaltă bunătate nemaipomenită şi cruzime inimaginabilă, care mi s-a părut o descriere excelentă a naturii umane.
Când mi-am amintit de aceste două poveşti mi-am dorit să le includ într-o carte mai mică, după cum spuneam. Dar rezultatul a fost Hoţul de cărţi, care a ajuns să însemne mult mai mult pentru mine decât mi-aş fi putut imagina vreodată. Indiferent ce s-ar spune despre carte, de bine sau de rău, eu ştiu că este ce am putut da mai bun din mine, şi nu cred că un scriitor poate să-şi ceară sieşi mai mult de atât.
Când vrei să te relaxezi, să mai scapi de scris, ce faci?
Pentru că locuiesc în Sydney, m-am apucat din nou să fac surfing. Una dintre cele mai frumoase amintiri de când eram mai mic este când am reuşit prima dată să prind un val, iar fratele meu mă încuraja de pe mal. Mulţi ani mai târziu m-am reapucat de surfing şi îmi place, cât vreme valurile sunt suficient de mici… Îmi place şi să mă uit la filme, mai ales când mă lupt cu câte o poveste. Câteodată mă uit de mai multe ori la un film, pe de o parte urmăresc acţiunea, pe de alta mă gândesc la carte.
De unde îţi vine inspiraţia?
Obişnuiam să mint despre asta, dar acum chiar ştiu… M-am apucat de scris la şaisprezece ani. Acum am peste 30. Deci ideile îmi vin din paisprezece ani de gândit la ele.
No comments:
Post a Comment